Telefonul a fost închis, iar în mașină s-a lăsat o liniște grea. Doar copilul scotea sunete mici, abia auzite. Gheorghe a strâns volanul cu putere, apoi a pornit fără să mai spună nimic.
Prima oprire a fost la un hotel din apropiere. Unul curat, liniștit, unde știa personalul. În zece minute, Alina era într-o cameră caldă, cu copilul învelit într-o pătură groasă. O asistentă chemată de urgență verifica bebelușul, iar cineva aducea ceai fierbinte.
— O să fie bine — i-a spus Gheorghe, rar, apăsat. — De acum, nimeni nu te mai scoate în stradă.
Alina a început să plângă. Nu isteric. Încet. Ca atunci când nu mai ai putere nici să strigi.
Între timp, telefoanele lui Gheorghe nu se mai opreau. Unul, două, trei apeluri. La nici o oră, roțile unei mașini negre au scârțâit în fața hotelului. Apoi încă una.
Maxim stătea în apartamentul mamei lui, cu picioarele pe masă, când cineva a bătut în ușă. Deschisese zâmbind, convins că e vreun vecin. Zâmbetul i-a înghețat când a văzut cine era.
— Bună seara — a spus calm Gheorghe. — Avem de vorbit.
În mai puțin de o oră, Maxim semna niște hârtii cu mâna tremurândă. Apartamentul revenea Alinei. Mașina, trecută pe numele ei. Plus o pensie alimentară stabilită nu „după salariul oficial”, ci după veniturile reale, descoperite foarte rapid.
— Ai făcut o greșeală mare — i-a spus Gheorghe înainte să plece. — Nu cu mine. Cu sângele tău.
A doua zi dimineață, Alina s-a trezit într-o cameră luminoasă. Copilul dormea liniștit lângă ea. Pe noptieră era un bilet: „Mă întorc diseară. Tu și băiatul sunteți acasă.”
Câteva zile mai târziu, Alina a intrat din nou în apartamentul ei. Curat. Cald. Cu flori pe masă și un pătuț montat în dormitor. Vecinii se uitau pe furiș. Unii cu rușine. Alții cu uimire.
Viața nu s-a transformat peste noapte într-un basm. Au fost nopți nedormite, frici, oboseală. Dar nu a mai fost singură.
Gheorghe venea des. Nu cu lecții. Ci cu mâncare gătită, cu scutece, cu liniște. Încet, Alina a început să zâmbească din nou.
După un an, stătea pe aceeași bancă din fața maternității. De data asta, încălțată. Cu copilul în brațe. Aștepta o prietenă care urma să nască.
Și atunci a înțeles un lucru simplu: uneori, viața te lasă desculț în frig ca să vezi cine te ridică. Iar când cineva o face, nu mai cazi niciodată la fel.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.