Bătrânul s-a îndreptat de spate de parcă anii ar fi dispărut dintr-o dată. Nu s-a uitat la polițiști. S-a uitat direct la fiul său.
— Spune-mi — a întrebat calm — de unde știi numărul contului despre care nu am vorbit cu nimeni?
În hol s-a lăsat o liniște grea. Chiar și ofițerul care scria a ridicat capul. Fiul a încremenit. Siguranța lui s-a destrămat în câteva secunde. A început să se bâlbâie, să explice, să se apere. Dar era prea târziu.
Bătrânul a scos din buzunarul interior al hainei un plic vechi, îndoit de timp. L-a deschis încet. Înăuntru erau documente: procură, extrase de cont, dovezi clare.
Un cont deschis cu patruzeci de ani în urmă. Un cont secret, gândit pentru ziua în care încrederea avea să devină un pericol.
Bani la care fiul nu avea niciun drept, dar la care încercase să ajungă vânzând casa părinților și lăsându-i în frig, la propriu.
Poliția a cerut verificări. Totul s-a confirmat rapid.
Fiul a fost încătușat fără scandal, fără țipete. Doar cu privirea în pământ.
Femeia în vârstă a început să plângă încet. Bătrânul s-a sprijinit de mâna mea, pentru prima dată de când îl cunoșteam.
— Nu credeam că vom mai trăi să vedem dreptatea — a șoptit.
Am închis ușa și m-am uitat la bradul de Crăciun din colțul camerei.
Și atunci am înțeles ceva simplu, dar profund: uneori, Crăciunul chiar aduce dreptate.