„Mulțumesc… o să aibă ce mânca.”
Nu „mulțumesc frumos”. Nu „Doamne ajută”. Doar o constatare simplă, spusă ca un adult obosit: o să aibă ce mânca.
A strâns sacoșele la piept, de parcă cineva i le-ar fi putut lua înapoi în orice clipă.
„Cum te cheamă?” l-am întrebat.
„Andrei.”
Un nume simplu. Un nume de copil din România. Un nume care mi-a rămas în gât.
„Andrei”, am spus, „unde locuiți?”
A ezitat o clipă, apoi a arătat spre ieșire. „La două stații de autobuz. Bloc vechi.”
Am dat din cap. „Mergem împreună.”
N-a pus întrebări. Copiii care au dus lipsuri învață repede când să accepte ajutorul fără să-l complice.
Afară ningea mărunt. L-am ajutat să pună sacoșele într-un rucsac jerpelit. În stația de autobuz, oamenii se înghesuiau, cu plase pline și fețe grăbite. Nimeni nu se uita la noi.
Autobuzul a venit greu. Când am urcat, Andrei s-a așezat pe un scaun liber și a pus rucsacul pe genunchi, cu mâinile deasupra, ca un paznic.
„Mami crede că o să fie mai bine”, a spus din senin. „Dar o aud noaptea cum plânge.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am privit pe geam, la blocurile cenușii, cu balcoane închise cu termopan ieftin.
„Și o să fie”, i-am spus. „Nu azi. Dar o să fie.”
Când am ajuns, m-a dus într-un bloc cu miros de varză fiartă și detergent ieftin. Liftul nu mergea. Am urcat patru etaje pe scări.
Ușa s-a deschis încet. Elena era slabă, palidă, cu un pulover prea mare pe ea. Când m-a văzut, s-a speriat.
„Andrei… cine e domnul?”
„E omul cu pâinea”, a spus el simplu.
Am ridicat mâinile, ca să o liniștesc. „Bună seara. Nu vreau să sperii pe nimeni. Doar am ajutat puțin.”
A văzut sacoșele. A văzut supa, pâinea, orezul, uleiul, câteva conserve, niște mere. I-au dat lacrimile fără să-și dea seama.
„Nu știu cum să—”
„Nu trebuie”, am spus. „Doar gătiți. Mâncați. Atât.”
În bucătăria mică, caloriferul abia era călduț. Am stat câteva minute, suficient cât să fiu sigur că nu e doar un moment care dispare.
La plecare, i-am lăsat un plic pe masă.
„E o hârtie cu datorie”, am spus. „Dar nu e una pe care să o plătiți cu bani. Doar să nu vă dați bătuți.”
Elena a dat din cap, incapabilă să vorbească.
Pe scări, Andrei m-a prins de mână.
„Domnule… și dumneavoastră ați fost flămând?”
M-am oprit. „Da.”
A zâmbit atunci. Un zâmbet adevărat.
„Se vede”, a spus. „Știți cum e.”
Am ieșit în noapte cu inima grea și, pentru prima dată după mult timp, ușoară în același timp.
A doua zi, am sunat la firmă și am mutat o linie din buget. Mică pentru noi. Uriașă pentru alții.
Pentru că uneori, nu e vorba de cifre.
E vorba de o mamă care mănâncă.
De un copil care nu mai doarme cu frica-n stomac.
De o zi de mâine care, în sfârșit, nu mai sperie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.