Lichidul fierbinte s-a scurs în spirală, ducând cu el nu doar legumele și tăițeii, ci și ultimele îndoieli ale lui Eduard.
Pe fundul chiuvetei a rămas un sediment ciudat. Nu mirosea a mâncare. Avea un miros amar, înțepător, care nu avea ce căuta într-o supă de casă. Eduard a simțit cum i se strânge stomacul.
A luat un șervețel, a atins cu degetul restul rămas și l-a privit atent. Vedea clar. Prea clar. Contururile erau ferme, culorile vii. Pentru prima dată după luni întregi, nu mai era ceață.
Atunci a înțeles.
Nu boala îl orbea. Ci cineva.
În noaptea aceea n-a dormit. A stat pe canapea, cu lumina stinsă, ascultând pașii Veronicăi prin casă. O auzea deschizând sertare, mișcând sticluțe, oftând nervos. La un moment dat, a intrat în bucătărie și a deschis dulapul de sus. Eduard știa ce e acolo. Îl deschisese și el mai devreme.
Un borcan mic, fără etichetă, ascuns după cutiile de ceai.
Dimineața, când Veronica a plecat „la piață”, Eduard a chemat un prieten vechi, farmacist. I-a arătat borcanul. Omul a albit la față.
— Asta nu-i medicament — i-a spus încet. — E o substanță care, luată zilnic, îți distruge vederea. Treptat. Fără urme clare.
Eduard a simțit cum îi tremură mâinile.
Adevărul a venit apoi ca un val.
Veronica îi administra substanța de peste un an. În fiecare supă. În fiecare ceai. În fiecare sos. Motivul? Averea. Conturile. Casele. Tot ce era trecut pe numele lui, dar controlat de ea „pentru binele lui”.
Când Eduard a refuzat mâncarea zile întregi, ea a intrat în panică. Iar când a început să vadă mai bine, isteria ei a trădat totul.
Seara, când s-a întors acasă, a găsit poliția la ușă.
Eduard nu a ridicat vocea. Nu a făcut scandal. A spus totul calm, cu dovezi. Borcanul. Analizele. Mesajele găsite în telefonul ei, în care vorbea cu un notar despre incapacitatea lui medicală.
Veronica a căzut în genunchi, plângând. Dar era prea târziu.
Câteva luni mai târziu, Eduard se plimba din nou prin parc. Singur. Vedea copacii, marea, cerul. Totul.
Pe o bancă, a zărit o siluetă mică, într-un hanorac mov decolorat.
Fetița.
S-a apropiat și i-a întins o pungă cu mâncare și o bancnotă de 50 de lei.
— Mi-ai salvat viața — i-a spus.
Copila a zâmbit slab.
— Eu doar spun ce văd — a răspuns.
Eduard a înțeles atunci că uneori adevărul vine din cele mai neașteptate locuri. Și că oricât de bogat ai fi, cea mai mare avere rămâne să vezi clar — cu ochii și cu sufletul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate apa