Aveam.
Dar nu știau.
Am ieșit în noapte cu o geantă mică. Aerul rece m-a lovit mai tare decât vinul. Am dormit puțin. Am plâns puțin. Dar, în adâncul meu, ceva se liniștea.
Dimineața, telefonul Irinei a sunat primul.
Banca. Conturile erau blocate.
Apoi tatăl meu a primit un apel. Contractul pentru firma lui fusese reziliat.
Mama a intrat în panică atunci când notarul a apărut la ușă.
Casa… nu era a Irinei.
Era a mea.
O cumpărasem cu ani în urmă. Pe numele meu. Când părinții nu mai puteau lua credit. O lăsasem să creadă că e „ajutor de familie”. N-am spus nimic. Pentru că iubirea adevărată nu se laudă.
Până e călcată în picioare.
La prânz, m-au sunat. Vocea Irinei tremura.
— A fost o glumă… Hai să vorbim…
N-am țipat. N-am reproșat.
— Aveai dreptate, i-am spus. Casa are reguli. Iar una dintre ele e respectul.
Seara, am trecut pe lângă casă. Era liniște. Fără aplauze. Fără râsete.
Uneori, familia te învață cine ești… tocmai prin felul în care te pierde.
Și uneori, cea mai mare victorie nu e răzbunarea, ci liniștea cu care pleci atunci când nu mai ești dorit.