A trecut exact un an.
Nu îi mai așteptam mesajele. Nu îi mai descompuneam vorbele în gând, căutând greșeli. Nu mă mai întrebam ce aș fi putut face diferit.
Trăiam. Simplu. Fără explicații. Fără teamă de a părea „prea mult”, „prea rigidă” sau „prea în vârstă”.
Și tocmai atunci a reapărut.
Stătea în pragul ușii mele ca un străin: mai slab, mai mic parcă, cu umerii căzuți și privirea stinsă. Tinerețea pe care o urmărise cu atâta grabă se dovedise doar un decor fragil.
Ea plecase prima. Când a înțeles că în spatele entuziasmului forțat se ascundea un bărbat obosit, plin de frici și neîmpliniri.
— Am înțeles totul, a spus cu o voce joasă. — Fără tine… nu sunt nimic.
L-am ascultat fără satisfacție, fără dorință de revanșă.
— Nu ai plecat pentru că eu m-am schimbat, i-am răspuns calm. — Ai plecat pentru că te-ai speriat de anii trăiți și ai crezut că o viață nouă poate fi cumpărată cu o față tânără lângă tine.
A îngenuncheat. Dar gestul nu mai avea putere.
Nu l-am alungat. Nu l-am primit înapoi. Am închis ușa. Nu din răzbunare, ci din respect pentru mine însămi.
Uneori, o pierdere nu este o pedeapsă, ci o eliberare.
El a pierdut o femeie care era cu adevărat prezentă.
Iar eu am pierdut doar iluzia unui bărbat care nu a fost niciodată pregătit să-și trăiască viața până la capăt.