Au trecut săptămâni. Analizele au început să se schimbe. Încet. Fără explicații clare. Doctorii au cerut timp. Au cerut prudență.
— Nu ne grăbim cu concluziile, spuneau.
Dar copilul mânca. Dormea. Zâmbea.
Într-o dimineață, medicul a intrat cu dosarul sub braț și cu o tăcere grea în priviri.
— Boala… s-a retras. Nu înțelegem complet.
Maria a simțit cum i se înmoaie genunchii. Nu a strigat. Nu a alergat.
A scos din geantă sticluța mică și a strâns-o la piept.
Acasă, a pus-o la icoane. Nu ca pe un trofeu. Ci ca pe o amintire.
— Să nu uiți niciodată, i-a spus fiului ei, când a crescut, că nu suntem singuri.
Când nu mai avem nimic, Dumnezeu lucrează prin sfinți.
Unii vor spune: coincidență.
Alții: noroc.
Maria spune doar atât:
— Am văzut cum, dintr-o picătură de ulei și o inimă zdrobită, s-a născut viață.
Și de atunci, ori de câte ori aprinde candela, nu cere minuni mari.
Spune doar:
— Mulțumesc.
Pentru că uneori, cea mai mare minune este că mai avem timp să iubim.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.