Mama s-a stins din cauza cancerului acum câteva săptămâni. De atunci, casa părea mai mare, mai rece, mai străină. Singurul lucru care mă ancora în realitate era motanul ei negru, Cole. Când a dispărut la scurt timp după înmormântare, am simțit că pierd pentru a doua oară tot ce mai rămăsese din ea. Dar în Ajunul Crăciunului, Cole s-a întors. Avea ceva în gură. Iar drumul pe care m-a dus mi-a schimbat felul în care priveam durerea.
Cu patru zile înainte de Crăciun, stăteam în sufrageria mamei și priveam instalațiile aprinse. Le pusese mult prea devreme, cum făcea în fiecare an. Îi plăcea să aducă lumina înainte să vină iarna cu totul. Chiar și când tratamentele o slăbiseră atât de tare încât abia se mai putea ridica din pat, insista să vadă casa strălucind. Spunea că lumina ține întunericul la distanță.
Pe masa din mijloc, globurile erau scoase pe jumătate din cutii – aceleași ornamente pe care le strânsese ani la rând, fiecare cu o poveste. În ultima ei săptămână, m-a pus să promit că voi împodobi bradul. A vrut să o spun cu voce tare.
– O să decorezi pomul, nu-i așa, puiule?
Vocea îi era atât de fragilă încât îmi era teamă că se va rupe în aer. Am spus da, deși în mine totul voia să refuze. Dar când știi că un om pleacă, îi spui ce are nevoie să audă. Îți strângi inima și mergi mai departe.
Cole nu fusese niciodată doar un motan. După ce mama a primit diagnosticul, s-a transformat. Nu mai dormea ore întregi pe pervaz, ci stătea lipit de ea, pe piept, exact deasupra inimii. „Crede că e asistenta mea personală”, glumea mama, cu un zâmbet obosit. Când ea a murit, Cole m-a urmat peste tot prin casă, mieunând încet, ca și cum ar fi căutat-o. Era singura prezență vie care păstra același ritm al respirației în acea liniște apăsătoare.
Apoi, într-o dimineață, locul lui preferat era gol. Am observat abia după ce am atins perna unde obișnuia să stea – era rece. Ușa din spate fusese lăsată întredeschisă. Când am realizat că nu e nicăieri, panica m-a izbit fără avertisment. Am ieșit în stradă strigându-i numele, am bătut la uși, am lipit afișe, am postat anunțuri. „Caut un motan negru, îl cheamă Cole.” Spuneam că e special, dar adevărul era mai greu de explicat. Era ultima legătură palpabilă cu mama.
Zilele au trecut într-un amestec de oboseală și teamă. Nu mai dormeam. Îmi imaginam că e flămând, rătăcit, poate rănit. Fiecare zgomot din curte mă făcea să tresar.
Ajunul Crăciunului a venit rece, cu un cer cenușiu și o liniște tăioasă. Încercasem să împodobesc bradul, dar fiecare glob pe care îl atingeam părea o rană. M-am lăsat pe podeaua bucătăriei, epuizată, cu spatele sprijinit de dulapuri.
– Cole, unde ești? am șoptit, iar răspunsul a fost doar vântul care bătea prin copaci.
Atunci am auzit o bătaie ușoară în ușa din spate. Un sunet timid, dar real. Inima mi-a sărit în piept. Am deschis ușa și el era acolo. Cole. Mai slab, cu blana murdară și ochii puțin obosiți, dar viu. M-a privit fix, fără teamă. În gură ținea ceva. A pășit în prag și a lăsat obiectul la picioarele mele.
Era pasărea de sticlă a mamei. Ornament delicat, cu aripi albastre și aurii, pe care îl așeza mereu în cel mai vizibil loc din brad. Nu înțelegeam cum ajunsese în afara casei sau cum o găsise. Dar o ținea ca pe un mesaj.
Cole s-a întors imediat și a pornit încet pe alee, oprindu-se din când în când ca să se asigure că îl urmez. Fără să stau pe gânduri, l-am urmat. Eram în pijama și fără încălțări potrivite, dar nu conta. Am mers pe străzi pe care nu le mai străbătusem de ani buni. Am recunoscut în cele din urmă cartierul copilăriei mele.
Cole s-a oprit în fața unei case vechi. Fosta noastră locuință. Aici trăisem înainte ca mama să primească o ofertă mai bună de serviciu. Aici îl găsise pe Cole, mic și speriat, lângă un tomberon. Îl adusese acasă înfășurat în eșarfa ei, spunând că niciun suflet nu merită să fie lăsat în frig.
Motanul s-a așezat pe alee și a așteptat.
M-am simțit copleșită de amintiri. Parcă o vedeam pe mama stând în prag, spunându-mi că orice greutate poate fi dusă dacă o împarți cu cineva. În acel moment, lumina de pe pridvor s-a aprins. O femeie în vârstă a deschis ușa. Privirea ei s-a îndulcit imediat când l-a văzut pe Cole.
– Așa deci, aici erai, micuțule… Vine pe aici de câteva zile, a spus ea. E al tău?
I-am explicat că fusese al mamei mele și că ea murise recent. I-am spus și că locuisem cândva în acea casă. Femeia a înțeles fără multe întrebări.
– Îmi pare rău, draga mea. Arăți de parcă ai purta mai mult decât poți duce.
M-a invitat înăuntru. Casa mirosea a scorțișoară și a ceai cald. Era o căldură simplă, liniștitoare. M-am așezat la masa ei și, fără să-mi dau seama, am început să povestesc. Despre mama. Despre boală. Despre cum Cole stătea pe pieptul ei, de parcă ar fi vrut să o țină aici.
Femeia mi-a strâns mâna.
– Mi-am pierdut fiul acum câțiva ani, mi-a spus încet. Durerea nu pleacă. Dar învață să stea cu tine altfel. Se transformă.
Am rămas acolo în Ajun. Am vorbit despre cei pe care i-am iubit și despre cum ne rămân în gesturi, în cuvinte, în felul în care alegem să fim mai departe. I-am povestit despre râsul mamei și despre cum reușea să facă orice masă să pară sărbătoare.
– Iubirea pe care ți-a dat-o nu a dispărut, mi-a spus femeia. E a ta acum. Dă-o mai departe.
Când am plecat, m-a îmbrățișat strâns, cu o căldură neașteptată. Am pus pasărea de sticlă în buzunar și am pornit spre casă, cu Cole mergând mândru pe lângă mine.
Am terminat de împodobit bradul în acea noapte. Am așezat pasărea la loc de cinste. Luminițele au clipit liniștit, iar casa nu mai părea la fel de goală. Era plină de amintiri care încă dureau, dar care mă țineau în picioare.
M-am așezat pe canapea cu Cole în brațe și am închis ochii.
– Mulțumesc, mamă, am șoptit. Pentru Cole. Pentru lumină. Pentru că mi-ai arătat drumul chiar și când nu te mai pot vedea.
Am înțeles atunci că durerea nu înseamnă să uiți, ci să înveți să trăiești cu ceea ce ai pierdut. Iar uneori, în cele mai întunecate seri, o parte din iubirea aceea se întoarce la tine. Poate sub forma unui motan negru, încăpățânat, care te conduce exact acolo unde trebuie să fii – ca să îți amintești că nu ești singură.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.