Vocea mea abia se auzea.
— Despre ce mașină vorbești?
Matthias a zâmbit larg, ca și cum mi-ar fi făcut cea mai frumoasă surpriză.
— Nimic extravagant. O mașină mică, automată. Mama a visat mereu la una. Să se descurce singură, fără să depindă de nimeni. M-am gândit că o putem ajuta.
„O putem ajuta.”
În mine s-a strâns ceva rece.
— Și de când ai început tu să ajuți pe cineva cu banii mei? am întrebat încet.
El a dat din mână, ca și cum era un detaliu nesemnificativ.
— Hai, Livia. Suntem o familie. Ce e al tău e și al meu.
L-am privit câteva secunde. Pentru prima dată nu mai vedeam bărbatul cu care mă căsătorisem. În fața mea era un străin comod, convins că totul i se cuvine.
— Nu, Matthias. Ce este al meu… este al meu. Pentru că eu muncesc pentru asta.
El a râs.
— Iar începi? Nu vorbim de milioane. E mama mea. Face șaizeci de ani. Vrei să se simtă ca o săracă?
În capul meu se învârteau cifre. Economii, proiecte, planuri. Ore de muncă și nopți pierdute.
— Cât? am întrebat.
— Ce cât?
— Cât costă mașina?
A ezitat o clipă.
— Cam… douăsprezece mii. Dar pentru tine nu e mult.
Atunci am înțeles.
Nu era despre aniversare. Era despre faptul că el nu mai vedea nicio limită.
Am intrat în baie, am pornit dușul și am stat mult timp sub apă, fără să simt nimic.
Când am ieșit, Matthias plecase. Pe masă era un bilețel.
„M-am dus la mama. Vorbim mâine. Nu te supăra.”
Nu eram supărată.
În noaptea aceea nu am dormit. Am stat întinsă și am privit tavanul. Și, pentru prima dată după mulți ani, am fost sinceră cu mine.
Nu era vorba doar despre bani.
Era vorba despre lipsă de respect.
Dimineața am sunat un lăcătuș.
— Puteți veni azi?
— În două ore sunt acolo.
Apoi am mai dat un telefon.
— Bună ziua. Aș vrea informații despre procedura de divorț.
La prânz, încuietorile erau deja schimbate.
Seara, Matthias a sunat de zece ori. Nu am răspuns.
În cele din urmă a venit și a bătut la ușă.
— Livia! Deschide! Ce faci acolo?
Am deschis, dar am rămas în prag.
— Ce e asta? a întrebat el privind încuietoarea nouă.
— Realitatea.
— Nu mai face prostii. Dă-mi cheia.
— Nu mai locuiești aici.
A râs nervos.
— Pentru o mașină faci asta?
— Nu pentru mașină. Pentru tot.
A făcut un pas înapoi.
— Și eu unde mă duc?
Am ridicat din umeri.
— La mama ta. Poate deja are loc pentru tine… și pentru mașină.
Fața lui s-a schimbat.
— Nu poți face asta.
— Ba pot.
Am închis ușa.
Pentru prima dată după mult timp, în apartament era liniște.
Fără televizor, fără miros de mâncare arsă, fără cineva care trăiește din energia mea.
Telefonul a vibrat.
„Exagerezi. O să-ți treacă.”
Am zâmbit.
Nu. Nu avea să-mi treacă.
Pentru că, în sfârșit, îmi trecuse.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.