Luminița s-a oprit în fața lui Victor, simțind cum inima îi bate mai repede.
Nu din iubire.
Ci din amintiri.
El arăta schimbat. Mai slab, mai obosit, cu haine șifonate și cearcăne adânci.
Nu mai era bărbatul sigur pe el care plecase trântind ușa.
— Svetlana… trebuie să vorbim, a spus el.
Așa îi spunea mereu.
Luminița a oftat.
— Despre ce?
Victor și-a frecat mâinile nervos.
— Larisa m-a părăsit.
Luminița a clipit.
— A plecat cu șeful ei.
A urmat o pauză.
— Și… nu am unde să mă duc.
Pentru o clipă, Luminița a simțit milă.
Dar mila nu era iubire.
— Îmi pare rău, Victor, a spus ea calm. Dar nu te poți întoarce aici.
Victor a rămas cu gura întredeschisă.
— Cum adică? Suntem încă căsătoriți!
— Copiii sunt și ai mei!
— Poți să îi vezi, a răspuns Luminița liniștit. Dar eu nu mai sunt slujnica ta.
El a înghițit în sec.
— Am greșit… știu… dar am nevoie de voi.
Atunci ușa apartamentului s-a deschis.
Andrei a intrat primul.
S-a oprit brusc.
— Tata?
Victor a zâmbit larg.
— Andrei! Băiatul meu!
Dar băiatul nu s-a mișcat.
În acel moment a intrat și Maria.
Ținută de mână de Dumitru.
Toți au încremenit.
Victor s-a încruntat.
— Tu cine ești?
Dumitru a răspuns calm:
— Dumitru. Prieten al familiei.
Victor a simțit cum îl străbate furia.
— Ce cauți în casa mea?
Luminița a pășit în față.
Vocea ei era calmă.
Dar fermă.
— Nu este casa ta, Victor.
— Este casa mea. Am moștenit-o de la bunica.
Victor a ridicat tonul.
— Sunt copiii mei!
Andrei s-a apropiat de mama lui.
Maria s-a ascuns instinctiv lângă Dumitru.
Luminița s-a uitat direct în ochii lui Victor.
Și pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea frică.
— Copiii sunt și ai tăi. Dar ai ales să pleci.
Victor a râs ironic.
— Te vei răzgândi.
— Când va deveni greu.
— Când vei fi singură.
Luminița a zâmbit.
Un zâmbet liniștit.
— Nu sunt singură.
A pus mâna pe umărul lui Dumitru.
— Și nu mai sunt slujnica nimănui.
Victor a rămas fără cuvinte.
A privit copiii.
Dar nici Andrei, nici Maria nu s-au apropiat de el.
În liniștea grea, Andrei a spus încet:
— Ai plecat când aveam nevoie de tine.
Victor a coborât privirea.
După câteva secunde s-a îndreptat spre ușă.
— O să vă pară rău.
Luminița nu a răspuns.
Ușa s-a închis.
Pentru ultima dată.
În apartament a rămas liniștea.
Apoi Maria a spus timid:
— Mamă… Dumitru poate să rămână cu noi?
Dumitru a zâmbit stânjenit.
— Doar dacă vreți voi.
Andrei s-a uitat la el câteva secunde.
Apoi a dat din cap.
— E în regulă.
Luminița a simțit cum ochii i se umplu de lacrimi.
Dar de data aceasta nu erau lacrimi de durere.
Poate că bunica greșise.
Poate că nu exista niciun blestem.
Uneori, viața doar îți ia ceva…
pentru a face loc la ceva mai bun.
Iar în seara aceea, pentru prima dată după mulți ani, Luminița a simțit că viitorul ei nu mai este scris de trecut.
Ci de curajul ei.
Și de oamenii care au ales să rămână.