În dimineața aceea, stând în pragul ușii cu doi polițiști în fața mea, mi-am dat seama că liniștea aceea din noaptea trecută nu fusese întâmplătoare.
— Da — am spus încet. — M-au sunat.
Polițistul a dat din cap și a notat ceva în agenda lui.
— Ați trimis banii?
— Nu.
Pentru prima dată de când deschisesem ușa, celălalt polițist a ridicat privirea direct spre mine.
— Ați făcut foarte bine.
Am clipit.
— Cum adică?
Polițistul cel înalt a închis agenda.
— Doamnă, în noaptea trecută au fost mai multe apeluri de genul acesta. Cineva se dă drept membru al familiei și cere bani pentru o urgență medicală. Avem deja câteva plângeri.
Am simțit cum îmi trece un fior pe șira spinării.
— Dar… erau părinții mei.
— Sunteți sigură?
Am rămas tăcută.
Vocea mamei fusese a ei. Plânsul fusese real. Dar pauza aceea… pauza când am întrebat de spital…
Polițistul a continuat:
— De obicei, escrocii pun presiune, cer bani rapid și evită întrebările simple.
Am inspirat adânc.
— Tatăl meu a spus exact asta. Să nu mai pun întrebări.
Polițistul a schimbat o privire cu colegul lui.
— Vă recomandăm să sunați familia și să verificați dacă sunt bine.
Le-am mulțumit și am închis ușa.
Luca tocmai își turna cafea când am intrat în bucătărie.
— Cine era?
— Poliția.
S-a oprit cu cana în aer.
— Ce?
I-am povestit totul. Pe măsură ce vorbeam, ceva începea să mă neliniștească tot mai tare.
Luca a spus liniștit:
— Sună-i.
Am luat telefonul.
Am format numărul mamei.
A răspuns după câteva secunde.
Vocea ei era… perfect calmă.
— Bună dimineața, Diana.
Inima mi-a căzut în stomac.
— Mamă… Mihai e bine?
— Poftim?
— Aseară… m-ai sunat. Ai spus că e la urgențe.
A urmat o tăcere lungă.
— Nu te-am sunat.
Am simțit cum mi se răcește pielea.
— La ora unu noaptea.
— Diana, eu dormeam.
Am închis ochii.
— Dă-mi-l pe tata.
Tata a venit la telefon imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— M-ați sunat azi noapte.
— Nu.
— Și Mihai?
— E acasă. Probabil doarme.
Am închis telefonul încet.
Luca mă privea atent.
— Nu au sunat.
Am dat din cap.
— Dar era vocea lor.
În acea clipă, telefonul meu a vibrat din nou.
Un mesaj.
De la Mihai.
„Hei, ai vorbit cu ai noștri? Sunt supărați rău. Au zis că i-ai lăsat baltă azi noapte.”
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
L-am sunat imediat.
— Mihai, ce știi despre noaptea trecută?
El a râs scurt.
— Hai, Diana. Nu te mai preface. Știi bine.
— Ce să știu?
— Că ai refuzat să ajuți.
Am simțit că se rupe ceva în mine.
— Tu ai pus părinții să mă sune?
Tăcere.
Apoi a mormăit:
— Aveam nevoie de bani.
— Douăzeci de mii?
— Am niște datorii…
— Și spitalul?
— Trebuia să fie urgent.
Am strâns telefonul în mână.
— Ai mințit.
— Nu e mare lucru. Doar un împrumut.
Am respirat adânc.
Toată viața mea fusese exact așa.
Mihai făcea prostii.
Eu plăteam.
Dar de data asta nu.
— Ascultă-mă bine — i-am spus. — Nu mai sunt banca ta.
— Diana—
— Și spune-le părinților ceva din partea mea.
— Ce?
Am privit prin fereastră, la dimineața liniștită de pe strada noastră.
— Spune-le să-i ceară fiicei lor preferate.
Și am închis.
Pentru prima dată în viața mea, liniștea nu a mai fost apăsătoare.
A fost libertate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.