Tania a făcut doi pași în sufragerie, apoi s-a aplecat ușor.
– Bună ziua.
Vocea ei era calmă, dar fermă. Nu era deloc genul timid pe care și-l imaginase Iulia Stănilă.
Maxim stătea lângă ea cu aerul acela liniștit pe care îl avea doar când era sigur pe el.
Iulia îi studia pe amândoi cu atenție.
„Nu-mi place”, gândi ea. „Prea sigură pe ea.”
Liza intră la scurt timp după aceea cu Nicuț de mână.
Băiatul se smulse imediat și o luă la fugă prin sufragerie.
În câteva secunde:
un creion ajunse pe jos,
o pernă căzu de pe canapea,
iar o mașinuță mică se izbi de piciorul mesei.
— Nicuț! strigă Liza, dar fără mare speranță.
Tania se uită la copil.
Nu cu iritare.
Ci cu interes.
Băiatul se opri brusc în fața ei și o privi atent.
Era ceva curios la Nicuț: se apropia imediat de oameni dacă îi plăceau… și îi evita pe cei care îi dădeau o senzație ciudată.
Liza observă scena cu coada ochiului.
Exact asta voia să vadă.
Nicuț o studie pe Tania câteva secunde, apoi îi întinse o mașinuță roșie.
— Brum-brum!
Tania izbucni în râs.
Se aplecă și începu să se joace cu el pe covor.
Iulia ridică sprâncenele.
Nu se așteptase la asta.
Majoritatea fetelor pe care le aducea Maxim stăteau cu grijă să nu-și strice manichiura sau rochia.
Dar Tania stătea pe covor și împingea mașinuța.
— Brum-brum! făcu ea serios.
Nicuț râdea cu gura până la urechi.
După cinci minute deja o ținea de mână și o trăgea spre bucătărie.
— Suc!
— Comandantul cere suc, zise Tania râzând.
Iulia se uită la Liza.
— Ce se întâmplă?
Liza zâmbi ușor.
— Ți-am spus că Nicuț ne trebuie.
— De ce?
— Pentru că el simte oamenii.
Iulia nu spuse nimic.
Prânzul continuă.
Tania vorbea simplu, fără ifose.
Povesti că este medic veterinar într-un cabinet din oraș.
Că are grijă de câini abandonați.
Că în weekend merge uneori la adăposturi de animale.
Iulia o privea din ce în ce mai atent.
Apoi observă ceva.
Tatuajul.
Pe încheietura mâinii.
Un câine mic desenat fin.
— Ce e tatuajul acela? întrebă ea direct.
Maxim încremeni.
Dar Tania răspunse liniștit.
— Primul câine pe care l-am salvat. Era lovit de mașină. Am crezut că moare.
— Și?
— A trăit. Acum are o familie.
Liniștea se așternu câteva secunde.
Nicuț veni în fugă și se urcă în brațele Taniei.
— Brum-brum!
Toată lumea izbucni în râs.
Chiar și Iulia.
După masă, când Maxim și Tania plecară, Iulia rămase în bucătărie cu Liza.
Turnă două cești de cafea.
— Liza…
— Da?
Iulia suspină.
— Cred că… m-am înșelat.
Liza zâmbi.
— Știam.
— De unde?
— Nicuț nu se înșală niciodată.
În sufragerie, băiețelul dormea liniștit pe canapea, cu mașinuța roșie în mână.
Iulia îl privi și clătină din cap.
— Ei bine… dacă și nepotul a aprobat-o… atunci probabil Maxim chiar a ales bine.
Pentru prima dată de când auzise de Tania, inima ei era liniștită.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.