Nicolae s-a ridicat încet de pe buturuga pe care stătea. Își îndreptă spatele cu greu și porni spre poartă, sprijinindu-se în furcă.
Drumul până la gard i se păru lung. Îl dureau genunchii, iar mâinile îi tremurau puțin de oboseală.
Când ajunse aproape, auzi iar un zgomot. Un motor se opri. Apoi încă unul.
Nicolae clipi mirat.
La poartă stătea o mașină. Apoi încă una. Și încă una.
Portiera primei mașini se deschise.
Din ea coborî Mihai.
– Tată! – strigă el vesel.
Nicolae rămase nemișcat.
Din a doua mașină coborî Maria, fiica lor cea mare, cu soțul și cei doi copii.
Din a treia ieșiră ceilalți doi băieți, râzând și întinzându-și spatele după drum.
Curtea, care fusese liniștită toată ziua, se umplu brusc de voci.
– Buniculeee! – alergară nepoții.
Nicolae rămase cu furca în mână, privind uimit.
Anfisa ieși din grădină, ținând găleata.
Când văzu toată curtea plină de oameni, scăpă găleata jos.
Cartofii se rostogoliră pe pământ.
– Doamne… – șopti ea.
Irina ieși din mașină ultima, cu o sacoșă mare.
– Ei, mamă, tată… v-ați apucat fără noi?
Pentru o clipă, bătrânii nu spuseră nimic.
Apoi Nicolae își drese glasul.
– Păi… ziceam că nu mai vine nimeni…
Mihai se apropie și îi luă furca din mână.
– Acum venim toți. Și terminăm grădina până diseară.
În câteva minute, grădina se umplu de lume.
Cineva săpa.
Cineva aduna cartofii în găleți.
Copiii alergau printre rânduri, râzând și găsind cartofi mari pe care îi ridicau ca pe niște trofee.
Maria strigă:
– Uite ce cartof uriaș!
Unul dintre nepoți se lăudă:
– Eu am găsit trei!
Anfisa stătea la margine, cu basmaua strânsă pe spate.
Ochii îi erau umezi.
Irina se apropie de ea.
– Mamă, stai jos puțin. Lasă-ne pe noi.
– Nu… – spuse ea încet. – Vreau să vă privesc.
Nicolae se uită peste grădină.
Exact ca altădată.
Furci ridicate.
Găleți pline.
Râsete.
Pământ răscolit.
La un moment dat, Mihai strigă:
– Hai, oameni buni, pauză! Mama a adus plăcinte!
Toți se adunară lângă masă.
Irina desfăcu sacoșa: plăcinte cu brânză, roșii din grădină, ceapă verde și o sticlă de sirop de soc.
Copiii mâncau pe nerăsuflate.
Băieții râdeau și își aminteau întâmplări din copilărie.
– Țineți minte când am scăpat sacul cu cartofi în șanț? – spuse unul.
– Sau când a fugit porcul prin grădină? – adăugă altul.
Râsul se auzea până în drum.
După pauză, s-au apucat din nou de lucru.
Dar de data asta, totul mergea repede.
În mai puțin de două ore, ultimul rând de cartofi era deja scos.
Grădina era curată.
Saci întregi stăteau aliniați lângă gard.
Nicolae se uită la ei neîncrezător.
– Atât de repede…
Mihai îi puse mâna pe umăr.
– Așa e când suntem mulți.
Soarele începea să apună.
Cerul se făcea portocaliu.
Copiii se jucau în curte.
Anfisa stătea pe bancă, lângă Nicolae.
– Vezi? – spuse ea încet. – Tot pentru ei am pus cartofii.
Nicolae zâmbi.
Se uită la curtea plină de viață.
La copii.
La nepoți.
La sacii plini.
Apoi spuse, cu glas liniștit:
– Nu cartofii erau problema… ne lipsea doar ziua asta împreună.
Și pentru prima dată după mult timp, bătrânii nu se mai simțeau singuri.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.