— Cum adică? Aici locuiește fiul meu! Cine ești tu să decizi?
— Am spus că nu intrați, a repetat Elena, mai ferm.
Adrian a încercat să intervină:
— Elena, nu face din asta un conflict. E doar pentru o perioadă. Copiii sunt mici, nu avem alternativă.
— Și eu am un copil. Și o casă pe care vreau să o păstrez liniștită.
Maria apăruse pe coridor, somnoroasă.
— Mamă, cine e?
— Nimeni, iubito. Întoarce-te în cameră, i-a spus Elena.
— Vai, ce drăguță! Maria, vino la bunica! a strigat Doina.
Elena a închis ușa încă puțin.
— Nu o chemați.
Liftul s-a deschis și a apărut Victor.
— Ce e aici?
— Soția ta ne ține în prag, a izbucnit Doina.
— Deschide ușa. Destul cu teatrul, a spus Victor.
— Nu e teatru. E viața mea, a răspuns Elena.
— Viața noastră. Și familia mea face parte din ea.
— Nu în felul acesta. Nu fără să mă întrebi. Nu fără respect.
— E doar temporar, a spus el.
— La voi, temporarul durează ani.
— Eu nu plec nicăieri, a intervenit Doina. Am venit să intru în casa fiului meu.
Elena și-a îndreptat spatele.
— Casa aceasta este și a mea. Și eu decid cine locuiește aici.
Victor a făcut un pas spre ea.
— Nu poți face asta.
— Ba pot.
Și a închis ușa.
Dincolo de ea s-au auzit proteste, pași grăbiți, apoi ușa liftului. În cele din urmă, liniște.
Maria o privea tăcută, cu ursulețul strâns la piept. Elena s-a sprijinit de perete. Tremura, dar nu de teamă, ci de hotărâre.
În ziua aceea, Victor nu i-a mai vorbit. Seara și-a făcut bagajul.
— Unde mergi? a întrebat Elena.
— La mama. Până îți vine mintea la cap.
— Poate că tocmai acum îmi vine, a spus ea.
Ușa s-a închis sec.
Noaptea a fost lungă. Elena a stat la fereastră, privind luminile rare din curte și gândindu-se la anii în care a încercat să fie înțelegătoare, să evite conflictele, să facă loc tuturor, mai puțin ei.
Dimineața, casa era liniștită. Maria povestea despre școală, iar Elena o asculta cu atenție.
Telefonul a sunat.
— Mai ești supărată? a întrebat Victor.
— Nu. Sunt clară.
— Mama spune că exagerezi.
— Mama ta nu locuiește aici. Eu da.
— Nu pot să aleg între tine și familia mea.
— Nu-ți cer să alegi. Îți cer doar să nu alegi în locul meu.
După ce a închis, Elena a rămas cu telefonul în mână. Nu știa ce urmează. Împăcare sau despărțire. Dar pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea teamă.
În acea după-amiază, a ieșit cu Maria în parc. Fetița alerga prin frunzele uscate, râzând. Elena o privea și simțea cum aerul rece îi limpezește gândurile.
Viața nu se terminase. Abia începea.
Când s-au întors acasă, soarele apunea peste blocurile cenușii. În apartament era liniște, o liniște care nu mai apăsa, ci dădea sens.
Elena a aprins lumina și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.