A doua zi dimineață, înainte să se lumineze bine de ziuă, Alexandru și-a lăsat hainele bune în dulap, și-a pus o cămașă veche, ruptă pe la mâneci, niște pantaloni de pânză și o pereche de opinci uzate. S-a uitat o clipă în oglindă și aproape că nu s-a mai recunoscut.
„De azi ești doar Sandu”, și-a spus încet.
A coborât spre câmp fără să-l vadă nimeni. Oamenii erau deja la lucru. Unii își făceau cruce, alții trăgeau dintr-o cană de cafea amară. Nimeni nu i-a dat atenție. Era doar încă un om venit la muncă.
Primele zile au fost grele.
Palmele i s-au umplut de bătături, spatele îl durea, iar soarele nu ierta. Dar, pentru prima dată după mulți ani, simțea că trăiește altfel. Fără lingușeli. Fără priviri interesate.
Într-o după-amiază, în timp ce încărca niște saci, a auzit o voce:
— Ai grijă, că-ți rupi spinarea așa.
S-a întors. Era o fată simplă, cu basma pe cap și mâinile murdare de pământ. Ochii ei, însă, erau calzi.
— M-am obișnuit, a răspuns el.
— Nu pari, i-a zis ea zâmbind. Pari genul care n-a ținut sapa în mână prea des.
A rămas blocat o clipă, dar apoi a zâmbit.
— Poate învăț.
— Eu sunt Maria.
— Sandu, a răspuns el.
Din ziua aceea, au început să vorbească. La început puțin. Apoi tot mai mult.
Maria nu-l întreba ce are sau de unde vine. Îl întreba dacă a mâncat. Dacă-l doare spatele. Dacă are unde dormi.
Într-o seară, i-a adus o bucată de mămăligă cu brânză, învelită într-o cârpă.
— Nu e mult, dar e caldă, i-a spus.
Alexandru a simțit cum i se strânge ceva în piept.
Nimeni nu-i mai dăduse ceva fără să aștepte altceva în schimb.
Zilele au trecut. A început să aștepte să o vadă. Să-i audă râsul. Să-i spună lucruri simple.
Într-o duminică, stăteau amândoi pe marginea unei fântâni.
— Tu ce vrei de la viață, Sandule? l-a întrebat ea.
A tăcut.
Pentru prima dată, nu știa ce să răspundă.
— Liniște, a zis într-un final. Și… pe cineva care să nu mă mintă.
Maria a dat din cap.
— Nu-i lucru ușor.
În ziua aceea, Alexandru a știut.
Se îndrăgostise.
Dar odată cu iubirea a venit și frica.
Pentru că adevărul nu putea rămâne ascuns la nesfârșit.
Și n-a rămas.
Într-o dimineață, Radu a apărut pe câmp, nervos, căutându-l.
— Alexandrule!
Toți au înghețat.
Maria s-a uitat la el.
— Alexandru?
Liniștea a devenit apăsătoare.
El a lăsat încet sapa jos.
— Da… eu sunt.
Privirea Mariei s-a schimbat. Nu de furie. Nu de dezgust.
Ci de durere.
— De ce?
Atât a întrebat.
— Pentru că voiam să știu dacă cineva poate să mă placă… pe mine, nu ce am.
Maria a rămas tăcută câteva clipe.
— Și ai aflat?
El s-a apropiat, cu inima cât un purice.
— Da. Dar acum risc să pierd tot.
Maria a oftat.
— Nu m-a deranjat că ești sărac… sau bogat. M-a durut că n-ai avut încredere.
Cuvintele ei l-au lovit mai tare decât orice.
A plecat capul.
— Ai dreptate.
A făcut un pas înapoi.
— Dacă pleci acum, n-o să te opresc, a spus el încet.
Maria s-a uitat la el lung.
Apoi a făcut un pas spre el.
— Nu plec.
El a ridicat privirea, surprins.
— Dar nu pentru că ești boier. Ci pentru că, atunci când erai Sandu… erai om.
Lacrimile i-au urcat în ochi.
— Și mai ești?
Ea a zâmbit ușor.
— Depinde de tine.
În acea zi, Alexandru a înțeles ceva ce nici averea, nici trădarea nu-l învățaseră.
Dragostea nu se cumpără.
Se câștigă.
Și, uneori, trebuie să pierzi tot ca să descoperi ce contează cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.