Elena nu s-a mișcat.
L-a protejat pe David instinctiv, strângându-l mai tare la piept.
— Atenție! Are cioburi în mâini!
Dar Radu nu mai auzea nimic.
A împins-o.
Elena a căzut pe spate, lovindu-se de bordură.
Copiii au țipat.
Radu i-a tras în spatele lui, tremurând.
— Sun la poliție! a spus printre dinți. Tentativă de răpire… o să-ți distrug viața!
Elena, rămasă pe jos, și-a scos una dintre mănuși.
Nu s-a ridicat.
L-a privit doar.
— Uitați-vă la mâinile lor… înainte să sunați. Au nevoie de doctor.
Pentru o clipă, Radu s-a oprit.
A privit mâinile lui David.
Sânge.
Tăieturi adânci.
Respirația i s-a tăiat.
— Ce… ce s-a întâmplat?
— Ea nu a făcut nimic! a strigat Andrei.
Băiatul stătea în fața lui, cu o furie pe care Radu nu o mai văzuse.
— Tu ești cel rău! Tu și Iulia!
— Andrei…
— EA A FURAT CEASUL!
Tăcere.
— Ce?
— Noi am văzut-o! a spus Andrei. Eram sub pat. A luat ceasul și l-a pus în geanta Elenei!
David a izbucnit:
— Și a spus că ne trimite departe! Că suntem o problemă! Că ne urăște!
Cuvintele au căzut greu.
Ca niște lovituri.
Radu a ridicat privirea… spre casă.
Iulia era la geam.
Cu un pahar de vin.
Privind.
Rece.
Indiferentă.
Când l-a văzut, a tras draperia.
Atât.
A fost suficient.
Totul s-a rupt în el.
S-a uitat la Elena.
Ea nu plângea pentru ea.
Rupea din șorț și bandaja mâna lui David.
Cu grijă.
Cu dragoste.
— Tată… a șoptit David. Elena miroase ca mama…
Radu a căzut în genunchi.
Pentru prima dată.
— Iartă-mă…
S-a ridicat alt om.
A luat valiza Elenei.
I-a întins mâna.
— Hai acasă.
—
În casă, totul s-a schimbat.
— Stați aici, a spus el, arătând canapeaua.
— O să murdărim…
— Nu contează!
A curățat rănile copiilor.
Cu mâinile lui.
Apoi a luat mâinile Elenei.
— Sunt cele mai curate din casa asta.
Pașii Iuliei s-au auzit pe scări.
— Ce scenă… a spus ironic.
Radu s-a întors spre ea.
— Coboară.
Tonul lui era rece.
Periculos.
— Ceasul.
— Serios? Crezi copiii?
Radu a scos ceasul din geantă.
— Ei te-au văzut.
Iulia a izbucnit:
— Mint!
— Și vânătăile?
Tăcere.
— Am făcut-o pentru noi! a spus ea. Copiii sunt o povară!
Radu a aruncat ceasul în perete.
S-a făcut țăndări.
— Asta e valoarea ta.
Și-a întins mâna.
— Inelul.
— Nu!
— Sau chem poliția.
A cedat.
I-a aruncat inelul.
— Păstrează-ți menajera!
Ușa s-a trântit.
Liniște.
— A plecat? a întrebat David.
— Pentru totdeauna.
—
În acea seară…
au făcut clătite.
Au râs.
S-au murdărit de făină.
Radu… pentru prima dată, era doar tată.
— Elena… a spus el încet. Rămâi. Nu ca angajată. Ca parte din familie.
Elena a zâmbit.
Un zâmbet cald.
Adevărat.
— Bine, Radu. Dar înveți să faci clătite.
—
Un an mai târziu…
plecau la mare.
Radu conducea, cântând fals.
Copiii râdeau.
Elena era lângă el.
Cu un inel simplu pe mână.
Nu de valoare.
Dar real.
Au trecut pe lângă locul unde totul se prăbușise.
Nu s-a uitat nimeni înapoi.
Pentru că, uneori…
nu pierzi totul.
Uneori…
pierzi doar ce nu trebuia să rămână.