În noaptea aceea n-am dormit.
Am stat în bucătărie, cu contractul în față, analizând fiecare detaliu. Părea perfect falsificat. Nume inventate, semnături, totul gândit să nu ridice niciun semn de întrebare.
Iar eu… nu văzusem nimic.
Douăzeci și patru de mii de euro.
Atât le dădusem în doi ani.
Soțului meu.
Și mamei lui.
Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina.
— Ei sunt proprietarii, i-am spus direct. Tot timpul au fost.
— Ce?!
— Mi-au luat banii și i-au băgat în buzunar. Ca și cum aș fi fost… chiriașă în casa lor.
— Nu scapi ușor de asta, a spus ea. Nici ei.
— N-au cum.
Și atunci am început planul.
Următoarele două săptămâni au fost o piesă de teatru.
Am zâmbit. Am gătit. Am fost „soția perfectă”.
— Iubitule, mama ta ne-a invitat la masă duminică. Să fac plăcinta aia care îi place?
— Ești cea mai bună, mi-a spus el.
— Știu.
La masă, am râs cu ei, am stat liniștită, de parcă nu știam că sunt doi oameni care mă jefuiau de doi ani.
— Pari foarte bine dispusă azi, mi-a spus soacra mea.
— Am vești bune la muncă. S-ar putea să primesc un bonus mare. Poate strângem pentru un avans la casă.
S-au uitat unul la altul.
— Nu te grăbi, a spus Radu. Mai bine stăm în chirie.
Am zâmbit.
— Da… de ce să schimbăm ceva care funcționează atât de bine?
Aproape s-a înecat cu cafeaua.
Ziua de 28 a venit exact la timp.
Radu m-a sărutat dimineața.
— Te iubesc.
— Și eu te iubesc… A, și Radu?
— Da?
— Chiar ar fi trebuit să te însori cu o proastă.
S-a uitat nedumerit.
— Ce?
— Nimic. O zi frumoasă!
După ce a plecat, am așteptat zece minute.
Apoi m-am apucat de treabă.
Am împachetat tot ce era al meu. Haine, obiecte, mobilă cumpărată de mine, chiar și aparatul lui de cafea preferat.
Apoi am mers la bancă.
Contul comun.
L-am golit complet.
Exact cum mă goliseră ei pe mine.
Dar nu m-am oprit acolo.
Închiriasem deja un apartament mic, cochet, în celălalt capăt al orașului.
Prima lună era plătită.
Din banii lui Radu.
Când a ajuns acasă, apartamentul era gol.
Fără mobilă. Fără lucruri. Fără mine.
Doar o scrisoare lipită de geam.
„Dragă Radu,
Sper să te bucuri de apartamentul TĂU.
După doi ani în care tu și mama ta m-ați înșelat, m-am gândit să vă întorc favorul.
Chiria mea pe luna asta este deja plătită. De tine.
Nu încerca să mă suni. Te-am blocat.
An nou fericit.
— Andreea”
Mi-am închis telefonul și am plecat.
O săptămână mai târziu, m-am întâlnit cu mama lui într-un supermarket.
Arăta de parcă îmbătrânise zece ani.
— Andreea, te rog… lasă-mă să explic…
— Ce anume? Cum m-ați furat doi ani?
— Urma să-ți spunem…
— Când? După ce mai plăteam încă un an?
A tăcut.
— Radu e distrus… a spus ea. Nu mănâncă, nu doarme…
M-am apropiat de ea.
— Uite cum stă treaba. Îți termini cumpărăturile, te duci acasă și îi spui că dacă nu acceptă divorțul și nu îmi returnează fiecare leu, depun plângere pentru fraudă.
— N-ai face asta…
— Încearcă-mă.
Trei luni mai târziu, stăteam în noul meu apartament, cu un pahar de șampanie în mână și actele de divorț semnate.
Mi-a returnat toți banii.
Cu dobândă.
Am primit un mesaj de la vecină:
„L-am văzut azi. Arată groaznic. Mama lui își vinde apartamentul.”
Am zâmbit.
Nu aveam balconul vechi.
Nu aveam aceeași priveliște.
Dar, pentru prima dată după mult timp…
totul era al meu.
Și era liniște.
Unii ar spune că am fost dură.
Eu spun că am fost corectă.
Pentru că, la final…
fiecare primește exact ce merită.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.