Pe interiorul verighetei scria:
„Să nu mă lași niciodată pe întuneric. Vasile al tău. 1974.”
Relu a rămas nemișcat.
Cuvintele acelea i-au intrat direct în piept.
A ridicat privirea spre bătrână.
— Bărbatul meu mi l-a pus pe deget în ziua nunții… a spus ea încet. Și acum… trebuie să-l dau, ca să nu-l las chiar pe întuneric…
Vocea i s-a frânt.
Relu a lăsat lupa jos.
Pentru prima dată, nu mai vedea un obiect.
Vedea o promisiune.
Vedea o viață întreagă strânsă într-un inel subțire.
S-a întors fără să mai spună nimic, a deschis seiful și a scos un teanc de bani.
A revenit la tejghea și i-a pus în față.
2.000 de lei.
Așezați cu grijă.
Apoi i-a întins verigheta.
— Luați-l înapoi, mamaie… și puneți-l la loc, pe deget, a spus cu voce joasă. Vasile trebuie să-l vadă acolo.
Femeia l-a privit fără să înțeleagă.
— Banii…?
— Sunt pentru dumneavoastră. Plătiți factura și mergeți acasă. Promisiunile făcute din iubire nu se lasă la amanet.
Tanti Viorica a început să plângă.
Și-a strâns inelul în palmă ca pe ceva sfânt.
În timp ce el își întorcea capul, încercând să-și ascundă ochii umezi.
Pentru prima dată după mult timp, în încăperea aceea mică nu mai era vorba despre bani.
Ci despre oameni.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.