Acum vedeam mai limpede. Nu era doar asemănarea cu Elena. Era o parte din ea. Mai tânără. Mai vie.
— Cine ești? am întrebat, cu vocea nesigură.
Fata nu a ezitat nici măcar o clipă.
— Sunt Andreea, a spus ea. Sunt fiica Elenei.
Și atunci am simțit cum tot ce credeam că știu despre viața mea începe să se desfacă, fir cu fir.
Am rămas privind-o, fără să pot răspunde imediat. Cuvintele ei pluteau între noi și refuzau să se așeze.
— Ea a rămas în viața mea, a spus Andreea, cu o voce liniștită. Prin familia care m-a crescut. I-a ajutat mai mult decât a știut cineva. Inclusiv cu bani.
Am dat ușor din cap, deși mintea mea abia reușea să țină pasul.
— Mi-a scris, a continuat ea. Mi-a trimis lucruri de-a lungul anilor. Nu foarte des. Dar întotdeauna suficient cât să știu că era acolo.
A căutat din nou în geantă și mi-a întins o fotografie.
Am luat-o cu grijă.
În ea era o fetiță într-o curte, ținând în brațe o carte prea mare pentru mâinile ei. Mai în spate, la oarecare distanță, stătea o femeie. Nici măcar nu trebuia să mă uit de două ori. Era Elena. Nu făcea parte din scenă în mod direct, dar era acolo. Veghea.
Andreea mi-a mai arătat apoi câteva lucruri. Un carnețel. O hăinuță împăturită cu grijă.
— Mi le-a trimis ea. Cărți, haine, scrisori… lucruri mici, dar importante pentru mine.
Am trecut cu degetele peste ele, apoi am ridicat ochii spre Andreea.
— Nu mi-a spus niciodată unde locuiește, a spus ea. Și nu mi-a scris niciodată o adresă de răspuns. Cred că n-a vrut să treacă o anumită limită.
Am tras aer adânc în piept.
— De ce acum? am întrebat.
Andreea s-a uitat o clipă la bancă, ca și cum acolo s-ar fi aflat o parte din răspuns.
— În ultima ei scrisoare, primită acum trei ani, mi-a vorbit despre locul acesta. Dar eu n-am citit-o atunci. Am fost plecată din țară cu serviciul aproape doi ani și abia anul acesta m-am întors. Astăzi este ziua ei. Și am venit aici sperând că vă voi găsi. Dar am venit și pentru mine.
M-am uitat din nou la scrisoare. Totul era greu de dus, dar în același timp prea bine legat ca să pot nega.
Totuși, nu eram pregătit.
— Am nevoie de timp, am spus.
Andreea a încuviințat imediat. A scos o bucățică de hârtie și mi-a întins-o.
— Acesta este numărul meu.
L-am luat și l-am băgat în buzunarul hainei. Apoi am dat scurt din cap, m-am ridicat și am plecat.
Dar chiar și în timp ce ieșeam din parc, știam că ceva se schimbase în mine. Și, într-un fel pe care abia începeam să-l înțeleg, Elena pregătise totul cu mulți ani înainte.
N-am sunat-o nici în seara aceea, nici a doua zi.
Am ținut hârtia în buzunarul hainei, apoi am mutat-o în sertarul din bucătărie unde puneam lucrurile pe care nu știam încă unde să le așez în viața mea. Timp de două zile mi-am repetat că îmi trebuie timp. În a treia zi, am înțeles că, de fapt, fugeam.
În dimineața aceea, am scos din nou scrisoarea Elenei și am citit-o încă o dată.
M-am gândit la anii noștri împreună. La momentele care mi se păruseră complete. La discuțiile noastre. Și, pentru prima dată, am început să observ spațiile goale dintre ele. Lucruri mici pe care nu le întrebasem niciodată. Vizite despre care spunea că sunt la o prietenă. După-amiezi întregi în care lipsea. Pe atunci nu m-am îndoit de nimic. Aveam încredere unul în celălalt, iar asta fusese mereu suficient.
Abia acum pricepeam că purtase singură o parte din viața ei. Nu fiindcă nu ar fi avut încredere în mine, ci pentru că nu găsise curajul să amestece acea rană veche cu viața pe care o construiserăm împreună.
Am rămas mult timp cu scrisoarea în mâini. Apoi m-am ridicat, am deschis sertarul, am luat hârtia cu numărul Andreei și am format.
A răspuns la al doilea apel.
— Alo?
— Sunt Ștefan, am spus.
A urmat o scurtă tăcere.
— Speram să sunați.
— Trebuie să te mai văd o dată, i-am spus.
— Bine. Când?
— Duminică. La ora trei.
— La bancă?
— Da.
— Voi fi acolo.
Zilele până duminică s-au scurs greu. M-am trezit răscolind prin lucruri vechi pe care nu le mai atinsesem de ani întregi: albume, cutii uitate în fundul dulapurilor, obiecte păstrate de Elena din motive pe care nu i le cerusem niciodată.
Nu căutam dovezi.
Încercam să o înțeleg pe ea.
Până sâmbătă seara, ceva din mine se mai așezase. Durerea nu dispăruse, mirarea nici atât. Dar nu mai simțeam doar lovitura adevărului. Simțeam și altceva: că, poate, nu era prea târziu pentru încă o legătură pe care viața o ascunsese prea mult.
Duminică am plecat mai devreme.
Când am ajuns la bancă, Andreea era deja acolo. S-a ridicat imediat ce m-a văzut.
— Bună, a spus ea.
— Bună, am răspuns.
Pentru câteva clipe n-a mai spus nimeni nimic.
Apoi m-am apropiat și m-am așezat pe bancă. Ea s-a așezat lângă mine, lăsând între noi o distanță respectuoasă. Am tras adânc aer în piept.
— Am citit din nou scrisoarea, am spus. Și m-am uitat prin lucrurile vechi din casă. Am încercat să înțeleg.
Andreea și-a coborât privirea spre mâini.
— N-a vrut să vă rănească.
— Știu, am spus.
Și chiar știam.
Am rămas puțin în tăcere. Nu era o tăcere apăsătoare. Era genul acela de liniște în care poți sta fără să te simți obligat să umpli fiecare clipă.
Aceeași liniște pe care o împărțeam cândva cu Elena.
— N-am știut nimic din toate astea, am spus în cele din urmă.
— Mi-a scris ani de zile, a răspuns Andreea. Nu foarte des, dar destul cât să știu că era acolo. N-a încercat niciodată să mă ia de lângă familia care m-a crescut. A rămas doar aproape.
Am încuviințat încet.
— Da… asta seamănă cu ea.
Andreea a zâmbit slab.
— Din când în când îmi trimitea câte ceva. O dată, chiar și o fotografie cu dumneavoastră și cu ea. Așa v-am recunoscut când ați apărut aici.
M-am gândit la fotografia aceea. La câte lucruri trăiseră în umbră fără ca eu să bănuiesc.
— A vorbit vreodată despre mine? am întrebat. În afară de scrisoarea aceea?
Andreea m-a privit și a dat din cap.
— Da. În scrisorile mai târzii. Spunea că sunteți un om așezat. Că, lângă dumneavoastră, viața ei s-a simțit în sfârșit la locul ei.
Am închis ochii o clipă.
— Asta suna exact ca ea.
— Voia să ne facă cunoștință, a mai spus Andreea după câteva secunde. În ultima scrisoare mi-a scris că este pregătită. Că nu mai vrea să țină lumile separate.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Dar n-a mai apucat, am spus încet.
Andreea a dat din cap.
— După aceea n-a mai venit nimic. Nicio scrisoare, niciun pachet. Mi-am dat seama că se întâmplase ceva rău, dar nu știam unde să caut.
— Cum ai aflat?
A tras aer în piept.
— Lucrez la o bibliotecă. Acum câteva luni, un fost coleg care îmi știa povestea a dat peste un necrolog vechi, într-o arhivă de ziare. Nu o căutam pe Elena. El a fost cel care a văzut numele și data și mi-a arătat.
Am închis ochii pentru o secundă.
— Așa ai aflat…
— Da.
— Și banca?
Andreea s-a uitat în jur, spre alee, spre salcie, spre banca pe care stăteam.
— Recitisem câteva dintre scrisorile ei și mi-am amintit că numea locul acesta „cel mai important loc” din viața ei. Spunea că, dacă vreodată voi vrea să mă simt aproape de ea, ar trebui să vin aici.
Am dat încet din cap.
Totul începea, în sfârșit, să capete contur.
— Și rochia? am întrebat, privindu-i imprimeul verde cu flori.
Andreea a zâmbit, aproape rușinată.
— Mi-a dat-o ea cu mulți ani în urmă. Am păstrat-o. M-am gândit că, dacă vin aici, ar trebui să o port.
Am rămas din nou tăcuți.
De data aceasta, însă, când m-am uitat la ea, n-am mai văzut doar chipul Elenei. Am început s-o văd pe Andreea. Viața ei. Felul ei de a zâmbi. Tăcerea ei. Felul în care își ținea mâinile strânse când era emoționată.
Am întors capul spre ea și am spus:
— Povestește-mi despre tine.
M-a privit surprinsă pentru o clipă, apoi a început.
Mi-a vorbit despre copilăria ei, despre familia care a crescut-o, despre scrisori, despre momentele mici care au contat și despre felul în care trăise ani la rând cu un gol pe care nu știa cum să-l numească. Eu am ascultat-o așa cum asculți un om pe care abia acum începi, cu adevărat, să-l cunoști.
Timpul a trecut fără să ne dăm seama.
La un moment dat, am înțeles ceva simplu și puternic.
Nu mă mai simțeam singur pe banca aceea.
Nu după atâta timp.
Când, într-un târziu, ne-am ridicat, soarele era deja coborât și lumina căzuse cald printre ramurile salciei. Andreea s-a uitat la mine cu o ezitare blândă.
— Aceeași oră, săptămâna viitoare? a întrebat.
M-am gândit doar o clipă.
Apoi am dat din cap.
— Da. Aceeași oră.
Am plecat împreună de la bancă, încet, fără grabă. Și pentru prima dată după foarte multă vreme, n-am mai simțit că ceva din viața mea se terminase.
Am simțit că, poate, viața doar își schimbase forma.