N-am știut. N-am știut cu adevărat cine ești și câte ai făcut pentru mine până când, într-o zi, m-am trezit cu un copil în brațe și cu o iubire atât de puternică încât mi-a cutremurat sufletul. Abia atunci am început să înțeleg. Să simt. Să retrăiesc momente din trecutul nostru prin ochii tăi.
N-am știut cât de tare ți se strângea inima de fiecare dată când spuneam că mă doare ceva. Eu, copilul tău, veneam la tine plângând sau palidă, iar tu zâmbeai, mă linișteai, dar inima îți bătea să-ți sară din piept de îngrijorare. Iar eu nu vedeam. Nu voiam să văd.
Când întârziaam pe afară și nu dădeam niciun semn, nu înțelegeam de ce erai atât de supărată. Îmi părea că ești exagerată, că mă controlezi. Acum știu că nu era control, era teamă. Era dragoste. Și mai știu că deși îți venea să plângi, uneori îmi vorbeai calm, alteori mai tăios, dar mereu, în spatele cuvintelor, era doar grijă.
N-am știut că uneori te prefăceai puternică. Că poate ai avut nopți în care ai plâns pe ascuns, ca să nu mă vezi. Că poate ai avut zile în care sufletul îți era copleșit de griji, dar pe chipul tău nu se citea decât seninătate, ca să nu mă sperii.
Știu acum că ai renunțat la visuri. Că poate ai închis uși în urma ta, doar pentru a-mi deschide mie drumuri. Că poate ai ales să porți de mai multe ori aceeași haină, doar ca eu să am ghiozdanul pe care mi-l doream. Și eu? Uneori nici n-am observat. Alteori, n-am apreciat.
Ai fost acolo mereu, fără să ceri nimic. M-ai vegheat, m-ai legănat, m-ai învățat să merg, să vorbesc, să iubesc. M-ai învățat să fiu om. Și poate că uneori ai uitat să mai fii femeie, dar niciodată nu ai uitat să fii mama mea. Îți aminteai întotdeauna ce mâncare îmi place, ce carte vreau, ce mă sperie. Ai fost prietena mea, confidenta mea, sprijinul meu tăcut.
Acum, când mă întorc acasă după o zi de muncă, când am un copil care plânge, un altul care mă cheamă la teme, și vase în chiuvetă… acum înțeleg. Înțeleg cât de obosită erai și tu. Cât de greu ți-a fost. Dar n-ai spus niciodată. Ți-ai pus oboseala în buzunar și mi-ai pus mie cina caldă în farfurie.
Îmi amintesc cum îmi mângâiai fruntea și-mi spuneai că totul va fi bine. Acum, când și eu spun aceleași cuvinte copilului meu, realizez cât de mult însemnau ele. Cât de mult însemnai tu.
Și totuși, niciodată nu ai cerut ceva în schimb. N-ai spus „îmi ești datoare”. Nu ai pus condiții iubirii tale. Ai oferit totul. Pentru că așa sunt părinții adevărați: dau fără să aștepte. Oferă fără să ceară. Iubesc, pur și simplu.
Acum știu. Acum văd. Acum simt.
Știu că un părinte nu-și dezbracă niciodată sufletul de iubire, chiar dacă inima îi e sfâșiată de dureri. Știu că oricât de greșit aș fi fost, ai fi fost acolo. Cu brațele deschise. Cu lacrimi în ochi. Cu iertare pe buze.
Știu acum, mamă, că ai fost și ești cel mai cald și sigur loc din lume.
Și știu că de multe ori, doar când devenim părinți, începem cu adevărat să înțelegem părinții noștri. Să le înțelegem tăcerile, renunțările, puterea de a merge mai departe.
Morala?
Prea des îi luăm de-a gata pe cei care ne iubesc cel mai profund. Prea târziu ne dăm seama ce au însemnat cu adevărat gesturile lor simple. Așa că spune-i azi „Mulțumesc” mamei tale. Îmbrățișeaz-o. Nu aștepta să fii și tu părinte ca să înțelegi. Încearcă să vezi acum, cât ea încă te privește cu acel zâmbet care spune tot, chiar și atunci când cuvintele tac.