În cameră era o femeie.
Stătea lângă patul meu.
Desculță.
Cu părul încă umed.
Și purta halatul meu.
Vlad era pe marginea patului, cu privirea blocată în mine.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
— Cine este ea?
Vocea mea a ieșit mai calmă decât mă simțeam.
Vlad a clipit, apoi a încercat să zâmbească.
— E… verișoara mea. Ioana. Ți-am mai spus de ea.
— Nu. Nu mi-ai spus.
Femeia a ridicat mâna timid.
— Bună…
— Unde sunt copiii?
— La mama. Am zis că e mai bine să stea acolo diseară.
Prea rapid. Prea pregătit.
Am scos telefonul și am sunat-o pe soacra mea.
A răspuns imediat.
— Sunt copiii la tine?
— Da, mamă, sunt bine. Dorm.
Am închis ochii o secundă.
Apoi am continuat:
— Și… ai cunoscut-o pe Ioana? Verișoara lui Vlad?
Pauză.
— Ce Ioana? Vlad nu are nicio verișoară cu numele ăsta.
Totul s-a prăbușit în acel moment.
Din fundal s-a auzit vocea băiatului meu:
— E mami? Spune-i să nu vină acasă…
Mi s-a tăiat respirația.
— De ce, puiule?
— Pentru că tati a zis că vine prietena lui și nu trebuie să fie nimeni acasă…
Am închis.
M-am uitat la Vlad.
Nu mai avea nimic de spus.
Femeia a oftat și a făcut un pas în spate.
— Îmi pare rău… mi-a spus. Mi-a zis că sunteți despărțiți.
M-am uitat la ea.
— Nu suntem.
Apoi m-am uitat la el.
— Plecați.
— E casa mea… a încercat el.
— Nu. E casa noastră. Și tu nu mai ai loc în ea.
Nu am ridicat tonul.
Nu a fost nevoie.
În câteva minute, și-au strâns lucrurile.
Au ieșit.
Am închis ușa în urma lor.
Clic.
Și, pentru prima dată în acea seară… am respirat.
Poate că pierdusem un soț.
Dar mi-am recâștigat liniștea.
Și ceva mult mai important:
Respectul față de mine.