M-am așezat pe locul liber de lângă el.
Îmi tremurau mâinile.
— Cum… mă cunoști?
Bărbatul a tras adânc aer în piept.
— I-am cunoscut pe părinții tăi. Am zburat împreună ani de zile.
Mi s-a strâns gâtul.
— Atunci știi ce s-a întâmplat cu ei.
— Da…
— Și știai unde sunt?
A ezitat.
— Știam că ai ajuns în sistemul de protecție…
Am simțit cum ceva în mine se rupe.
— Și nu ai venit după mine?
A privit în jos.
— Nu eram genul de om care putea să crească un copil. Eram mai mult în aer decât pe pământ. Te-aș fi distrus…
Am râs scurt.
Amar.
— Așa că m-ai lăsat deja distrus.
Nu a răspuns.
Tăcerea lui a spus tot.
— De ce acum? am întrebat. De ce ai venit în zborul ăsta?
A oftat.
— Nu mai pot zbura. M-au scos din activitate. M-am gândit… poate e timpul să văd ce ai ajuns.
Am scos fotografia din buzunar.
I-am întins-o.
— Am crescut cu asta.
A privit-o atent.
— Deci datorită mie ai ajuns aici…
Am simțit cum îmi urcă sângele în cap.
— Nu.
M-am aplecat ușor spre el.
— Am ajuns aici în ciuda ta.
A rămas fără cuvinte.
— Am crezut că ești tatăl meu. Că există un motiv pentru tot. Dar nu tu ai fost motivul.
Am bătut ușor cu degetele pe uniformă.
— Asta am făcut-o eu.
Pentru prima dată, părea mic.
— Aș vrea doar… să mai intru o dată în cockpit…
Am dat din cap.
— Nu.
A ridicat privirea.
— De ce?
— Pentru că nu ai fost acolo când aveam nevoie de tine.
Am lăsat fotografia pe măsuță.
— Ține-o. Eu nu mai am nevoie de ea.
M-am ridicat.
— Radu…
M-am oprit o secundă.
— Sper să-ți găsești liniștea.
Nu mai era furie în vocea mea.
Doar… încheiere.
M-am întors în cockpit.
Ușa s-a închis în urma mea.
— Totul e în regulă? a întrebat copilotul.
Mi-am pus mâinile pe manșă.
Pentru prima dată în viața mea…
nu mai căutam nimic.
— Da, am spus. Acum chiar e.
Am privit cerul din fața mea.
Și am înțeles.
Nu am moștenit nimic.
Mi-am construit totul singur.
Și asta era, în sfârșit…
de ajuns.