Tocurile ei au răsunat pe gresia lucioasă, printre oameni grăbiți și priviri surprinse.
Nu mai conta nimic.
Nici hainele.
Nici colegii.
Nici locul în care se afla.
Doar el.
— Tati…!
Bătrânul s-a întors brusc, iar în clipa următoare Ioana era deja în brațele lui.
L-a strâns atât de tare, încât șapca i-a căzut pe jos.
— Ce cauți aici? a spus ea, cu vocea tremurândă. Ai venit tocmai până aici?
Bărbatul a zâmbit stângaci, vizibil emoționat.
— Am zis să te văd înainte să pleci… a răspuns încet. Am venit cu trenul de noapte.
Apoi a ridicat punga de rafie.
— Ți-am adus niște brânză de la noi… și nuci. Să ai acolo, printre străini. Că mâncarea lor… nu-i ca acasă.
Ioana a simțit cum i se strânge inima.
Dar nu era tot.
Bătrânul a băgat mâna în buzunarul de la piept și a scos o bancnotă mototolită.
— Uite… să-ți iei și tu o cafea de-a lor… să nu râdă fetele că n-ai bani.
Ioana a privit hârtia aceea.
50 de lire.
Știa prea bine ce înseamnă asta.
O lună întreagă de pensie.
Pentru o cafea.
Pentru ea.
Nu a mai rezistat.
S-a lăsat în jos, lângă punga de rafie, fără să-i mai pese de nimic.
Lacrimile i-au curs fără oprire.
Acolo, în mijlocul aeroportului.
Unde, cu câteva minute înainte, îi fusese rușine.
Colegele ei nu mai spuneau nimic.
Nu mai râdea nimeni.
Pentru prima dată, liniștea era mai grea decât orice cuvânt.
Ioana s-a ridicat încet și l-a privit pe tatăl ei.
Cu alți ochi.
Cu adevărat.
— Nu mai plec așa, a spus ea încet.
Bătrânul a ridicat privirea, surprins.
— Mai stau câteva zile… a continuat ea. Cu tine.
A zâmbit.
Pentru prima dată fără grabă.
Fără presiune.
Fără rușine.
Pentru că în acea zi, Ioana a înțeles ceva ce nu se învață în nicio facultate.
Că dragostea nu vine în genți de firmă.
Ci într-o pungă de rafie, legată cu sfoară.
Și că uneori, cei mai simpli oameni…
oferă cele mai valoroase lucruri din lume.