Toți au rămas nemișcați.
Nimeni nu înțelegea ce face.
Tanti Elena a așezat baticul pe masă, cu grijă, ca pe ceva fragil.
A luat forfecuța.
Și a început să taie tivul gros, cusut dublu.
Primele fire au cedat greu.
Apoi…
dinăuntru au început să cadă bani.
Întâi câteva bancnote.
Apoi tot mai multe.
Pe masă.
Pe jos.
Pe rochia albă.
Bancnote de 10 lei.
De 50.
De 100.
Toate îngrijite, netede, strânse cu răbdare.
Andreea s-a oprit din plâns.
Nu mai înțelegea nimic.
— Sunt banii de pe laptele vândut, a spus femeia încet.
Vocea îi tremura.
— I-am strâns… ani de zile. De când erai mică.
A ridicat privirea spre ea.
— Ca să nu-ți lipsească nimic în ziua asta.
Camera era complet tăcută.
Nimeni nu mai respira.
— Baticul ăsta… nu era o zdreanță, a continuat ea. Era banca mea.
Andreea a privit banii.
Apoi mâinile mamei ei.
Crăpate.
Asprite de muncă.
Și-a dus mâinile la gură.
A înțeles.
Tot.
Într-o singură clipă.
Și s-a prăbușit.
În genunchi.
Direct în rochia ei albă.
— Iartă-mă… mamă…
A început să plângă.
Nu de rușine.
Ci de durere.
De regret.
I-a prins mâinile și le-a dus la buze.
Fără să mai țină cont de nimeni.
Nunta a mers mai departe.
Mâncarea a ajuns.
Invitații au uitat momentul.
Dar Andreea nu.
În ziua aceea, nu a mai purtat eșarfa de mătase.
A cerut ca mama ei să stea lângă ea.
La masa principală.
Exact așa cum era.
Cu baticul ei.
Cu povestea ei.
Cu tot ce ascundea în tăcere.
Pentru că, uneori…
ce pare cel mai neînsemnat lucru
este, de fapt,
tot ce a avut cineva mai de preț.