Și de atunci am rămas cu un nod în piept care nu mai voia să dispară.
Pe 15 iulie am ajuns la cimitir pe la unu și jumătate.
Era o căldură apăsătoare, aerul stătea nemișcat, de parcă și timpul se oprise. M-am așezat pe banca de lângă mormântul mamei și am rămas cu ochii fixați pe alee, deși o parte din mine ar fi vrut să se ridice și să plece.
Fix la două, cineva s-a oprit la gard.
Am ridicat încet capul.
Era el.
Același bărbat.
Același sacou.
Aceiași crini albi în mână.
Și aceiași ochi… în care nu am văzut pericol, ci ceva mult mai greu de dus: vină veche.
A pus florile, și-a făcut cruce, apoi s-a întors spre mine.
— Ana… a spus încet. Mă numesc Andrei Ionescu. Și trebuie să încep cu ce e mai important. Mama ta te-a mințit în legătură cu tatăl tău.
Cuvintele au căzut între noi ca o piatră într-o apă liniștită.
Pentru o clipă, totul a dispărut. Nu mai auzeam nimic. Nici vântul, nici pașii, nici păsările. Doar inima mea, bătând prea tare.
— Ce… ce spuneți? am reușit să șoptesc.
Nu s-a apropiat imediat. Parcă se temea să nu mă rănească mai mult.
— Știu că e greu. Și ai tot dreptul să nu mă crezi. Dar mama ta m-a rugat să-ți spun adevărul… când va veni momentul.
— Care adevăr? am ridicat vocea fără să vreau. Tatăl meu a murit!
— Nu, Ana… nu a murit atunci.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
M-am ridicat brusc de pe bancă.
— Atunci unde e?! De ce nu a fost niciodată lângă mine? De ce m-a mințit?!
Vocea mi s-a frânt, iar lacrimile au venit fără să le pot opri.
Andrei a oftat adânc.
— Pentru că a vrut să te protejeze.
Am râs scurt, amar.
— Să mă protejeze? De cine? De propriul meu tată?
A dat din cap, încet.
— Da.
A făcut un pas spre mine și a scos un plic din buzunar.
— Mama ta mi-a lăsat asta pentru tine.
Am ezitat o clipă, apoi l-am luat. Mâinile îmi tremurau.
Înăuntru era o fotografie.
Un bărbat tânăr, zâmbind. Lângă el… mama. Mult mai tânără. Fericită.
Și eu… un bebeluș în brațele ei.
— El este tatăl tău, a spus Andrei încet.
Am privit mai atent.
Avea ceva familiar. Linia sprâncenelor. Forma ochilor.
— Cine este?
Andrei a închis ochii pentru o clipă.
— Un om care a făcut o greșeală mare. A intrat într-o poveste urâtă… cu bani și oameni periculoși. Nu a fost rău… dar a fost slab.
Am strâns fotografia în palme.
— Și mama?
— Mama ta a ales să te scoată din acea lume. A rupt orice legătură. A plecat. A început de la zero.
Am simțit cum ceva în mine se rupe… dar, în același timp, începe să se lege.
— Și el?
— A încercat să vă găsească ani de zile. Dar mama ta nu a vrut. A spus că e mai bine pentru tine.
— Și acum?
Andrei m-a privit direct.
— A murit acum doi ani.
Am închis ochii.
Era prea mult. Totul era prea mult.
— Și dumneavoastră cine sunteți?
A zâmbit trist.
— Prietenul care a rămas. Cel care a știut tot. Și cel care i-a promis că nu te va lăsa singură.
Am rămas tăcută.
Un vânt ușor a început să miște panglicile coroanelor.
— De ce mi-a spus acum? am întrebat încet.
— Pentru că a vrut să-ți lase ție alegerea. Nu ca unui copil… ci ca unui adult.
Am privit mormântul.
— Mamă… ai avut grijă de mine până la capăt…
Mi-am șters lacrimile.
Nu mai eram aceeași persoană care venise acolo.
Durerea era încă acolo.
Dar, pentru prima dată, nu mai era doar durere. Era și înțelegere.
Am pus fotografia în geantă.
— Vă mulțumesc, am spus.
Andrei a încuviințat.
— Dacă ai nevoie de ceva…
— O să vă caut.
Am făcut câțiva pași, apoi m-am întors spre mormânt.
— Nu mai sunt singură, mamă, am șoptit.
Și, pentru prima dată de la înmormântare, am simțit că pot merge mai departe.