Ușa biroului s-a izbit de perete atât de tare, încât toate colegele au tresărit. Marina nu s-a ridicat de pe scaun. A rămas calmă, cu mâinile împreunate pe masă, ca și cum îl aștepta de mult.
— Ai înnebunit?! — a urlat Andrei, roșu la față. — Cum să blochezi cardul?! Mama s-a făcut de râs!
Marina l-a privit fix, fără să clipească.
— Mama ta sau tu?
Întrebarea l-a lovit mai tare decât orice palmă. Pentru o clipă, s-a blocat.
— Ce tot vorbești acolo?!
Marina s-a ridicat încet. Și-a luat geanta, apoi a scos din ea un dosar subțire.
— Hai să vorbim clar, Andrei. De câte ori ai folosit cardul meu fără să-mi spui?
— Ce prostii sunt astea?! Suntem soț și soție!
— Asta nu înseamnă că poți fura.
Cuvântul „fura” a căzut greu în aer.
Colegele se uitau una la alta, dar nimeni nu intervenea.
Marina a deschis dosarul și a început să scoată foi.
— Uite aici. Transferuri. Plăți. Retrageri. De luni de zile. Ba pentru „urgențe”, ba pentru „mama”, ba pentru „nevoi”.
Andrei a început să dea înapoi.
— Exagerezi…
— Nu. Am toate extrasele. Tot. Inclusiv tentativa de azi, de 250.000 de lei. Pentru o mașină. Pe numele cui, Andrei?
Tăcere.
— Pe numele mamei tale, nu?
El a strâns din dinți.
— Și ce dacă? E mama mea!
— Și eu ce sunt? Bancomatul vostru?
Vocea ei nu era ridicată. Dar era tăioasă.
Andrei a încercat să se apropie.
— Hai, măi, nu face scandal aici…
Marina a făcut un pas înapoi.
— Nu eu fac scandal. Eu doar termin o poveste.
A scos telefonul și a deschis un mesaj.
— Vezi asta? Plângere depusă la bancă. Și la poliție. Pentru utilizare frauduloasă a cardului.
Andrei a încremenit.
— Ești nebună?!
— Nu. Doar m-am trezit.
În acel moment, telefonul lui a început să sune. A privit ecranul.
— Mama…
Marina a zâmbit ușor.
— Răspunde. Chiar te rog.
Cu mâna tremurândă, Andrei a răspuns.
— Da… mamă?
Din telefon se auzea țipătul ei, chiar și de la distanță.
— ANDREI! A venit poliția aici! Ce-ai făcut?!
El a închis ochii.
Marina a continuat calm:
— Și asta nu e tot.
A mai scos un plic.
— Am depus și actele de divorț. Azi dimineață.
Andrei a simțit că i se taie picioarele.
— Marina… hai să vorbim…
— Am vorbit. Mult timp. Tu n-ai ascultat.
S-a îndreptat spre ușă, apoi s-a oprit.
— Știi ce e cel mai trist?
El nu a răspuns.
— Nu că m-ați mințit. Ci că ați crezut că sunt atât de naivă încât o să accept la nesfârșit.
A deschis ușa.
— Baftă la ratele pentru mașină… dacă mai apucați s-o luați.
Și a plecat.
Pe hol, aerul părea mai ușor. Pentru prima dată după mult timp, Marina a simțit că respiră cu adevărat.
Nu mai era frică. Nu mai era îndoială.
Doar liniște.
Și începutul unei vieți în care, în sfârșit, era doar a ei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.