În magazin s-a lăsat liniștea.
O liniște grea.
Oamenii s-au oprit din mișcare, uitându-se când la bătrână, când la patron.
Tanti Ileana a înghețat.
Credea că urmează ce e mai rău.
A plecat capul și și-a strâns mâinile la piept.
— „Luați-mă la poliție…” a spus încet. „Dar vă rog… să nu afle copiii…”
Vocea i s-a frânt.
— „Nu vreau să creadă că bunica lor e hoață.”
Patronul nu a răspuns imediat.
A luat fotografia din mâinile ei.
Doi copii mici.
Zâmbind.
Apoi a privit rețeta.
A înțeles.
Totul.
Și-a tras aer în piept și s-a întors spre paznic.
— „Am spus să închizi ușile.”
Dar nu era furie în vocea lui.
Era altceva.
Apoi a luat un cărucior.
Unul mare.
Și a început să meargă printre rafturi.
A pus carne.
Ouă.
Brânză.
Dulciuri.
Cozonaci.
Din fiecare câte ceva.
Oamenii priveau fără să scoată un cuvânt.
Căruciorul s-a umplut.
S-a întors la casă și l-a oprit în fața bătrânei.
Tanti Ileana îl privea fără să înțeleagă.
— „Luați-le,” a spus el calm.
Ea a făcut un pas înapoi.
— „Nu pot…”
Patronul a clătinat din cap.
— „Ba da. Pentru că în magazinul meu nu pleacă nicio bunică acasă cu lacrimi de Paște.”
I-a pus ușor mâna pe umăr.
— „Spuneți-le nepoților că au cea mai bună bunică din lume.”
Bătrâna a izbucnit în plâns.
Nu de rușine.
De data asta… de ușurare.
De recunoștință.
Patronul a făcut semn casierei.
A plătit tot.
Din buzunarul lui.
— „Și de mâine,” a adăugat, „veniți aici în fiecare zi. Pâinea e din partea mea.”
În magazin, oamenii au lăsat privirile în jos.
Unii rușinați.
Alții emoționați.
Pentru că în câteva minute…
cineva le arătase tuturor ce înseamnă, de fapt, să fii om.