După ce am dus-o pe Andra la adăpost, casa mea a redevenit exact cum fusese înainte.
Mare.
Rece.
Goală.
Dar ceva nu mai era la fel.
Nu mai era liniștea aceea confortabilă.
Era o liniște care apăsa.
În fiecare seară, mă trezeam uitându-mă spre locul unde stătea ea la masă.
Așteptând… ceva.
Un comentariu sarcastic.
O replică scurtă.
Orice.
Dar nu mai era nimeni.
Încercam să-mi spun că am făcut ce trebuia.
Că nu puteam tolera acele picturi.
Că nu puteam trăi cu cineva care mă vedea așa.
Și totuși…
nu reușeam să scap de sentimentul că am reacționat prea repede.
Că n-am înțeles.
Că n-am ascultat.
Au trecut câteva săptămâni.
Până într-o dimineață, când am găsit un pachet la ușă.
Fără expeditor.
Am deschis cutia.
Înăuntru era un tablou.
M-am oprit.
Era… tot eu.
Dar nu ca înainte.
Nu era nimic întunecat.
Nimic distorsionat.
Era un portret calm.
Liniștit.
Pentru prima dată… m-am văzut așa cum nu credeam că pot fi.
Am întors pânza.
Un bilețel.
Un număr de telefon.
Și un singur nume:
Andra.
Am rămas câteva minute cu telefonul în mână.
De parcă acel apel însemna mai mult decât voiam să recunosc.
Apoi am sunat.
A răspuns repede.
— Alo?
Vocea ei era ezitantă.
— Andra… sunt eu.
O pauză.
— Am primit tabloul.
— Îți place?
— E… altceva.
A respirat ușurat.
— M-am gândit că îți datorez asta. Celelalte… nu erau despre tine, de fapt.
Am tăcut.
— Ce vrei să spui?
— Erau furia mea. Frustrarea. Tot ce am ținut în mine. Tu doar… ai fost acolo când aveam nevoie să le scot.
Am închis ochii.
Deodată, totul avea sens.
Nu eram eu.
Era durerea ei.
— Îmi pare rău, a spus încet.
— Nu trebuie, i-am răspuns. Te-am iertat.
A urmat o liniște.
Una diferită de toate celelalte.
— Chiar? a întrebat ea.
— Da.
Am inspirat adânc.
— Și… mă gândeam… poate putem începe de la capăt.
— Cum?
— O cină.
O pauză.
Apoi, pentru prima dată de când o cunoscusem, am auzit ceva cald în vocea ei.
— Mi-ar plăcea.
Am stabilit să ne vedem peste câteva zile.
Mi-a spus că și-a găsit un job.
Că și-a cumpărat haine noi.
Că încearcă să o ia de la capăt.
Și, pentru prima dată după mult timp…
am simțit că și eu pot face același lucru.
Nu cu bani.
Nu cu lucruri.
Ci cu cineva.
Iar în seara aceea, pentru prima dată după ani…
nu m-am mai simțit singur.