Câteva luni mai târziu, am născut-o pe Maria.
Nu s-a întors. Nu a sunat. Nu a întrebat.
Pur și simplu… a dispărut.
Viața mea a devenit brusc grea, dar clară. Aveam un copil care depindea de mine.
Maria nu și-a cunoscut niciodată tatăl.
Am muncit, am strâns bani, am învățat să mă descurc singură. Divorțul a fost rapid. Pensia alimentară a rămas doar pe hârtie.
Anii au trecut.
Maria a crescut și, inevitabil, au venit întrebările:
— Unde e tata?
— Nu e aici.
Mai târziu:
— A plecat din cauza mea?
M-am așezat lângă ea și i-am spus:
— Nu. A plecat pentru că era ceva în neregulă cu el, nu cu tine.
Nu i-am spus tot atunci.
Maria are 16 ani acum. Observă tot. Înțelege mai mult decât spun oamenii.
Într-o zi, eram la supermarket. O zi banală.
Apoi am auzit un bărbat țipând la o casieriță.
— Este vina ta! Nu știți nimic!
Eram gata să plec, când Maria m-a tras de mână.
— Mamă… de ce țipă?
Am ridicat privirea.
Și am simțit cum mă întorc în trecut.
Era Mihai.
Mai bătrân, mai obosit, dar același om.
M-a văzut.
S-a uitat la Maria și a zâmbit superior.
— Ei bine… dacă nu e chiar tu.
Mi-a strâns mâna.
— Și asta trebuie să fie fiica ta.
Nu a spus „noastră”.
Maria a făcut un pas în fața mea.
— Nu ar trebui să-i vorbești mamei mele așa.
Oamenii au început să se uite.
Mihai a râs.
— Tu nu știi nimic—
— Ba știu, l-a întrerupt ea. Ea m-a crescut singură. A fost acolo pentru mine mereu. Tu nu ai fost.
Am încercat:
— Maria…
Dar ea mi-a strâns mâna.
— Nu. Tu ascultă.
Vocea ei era calmă, dar fermă.
— Ai plecat. Așa că nu ai dreptul să vii acum și să te porți de parcă ai conta.
Zâmbetul lui a dispărut.
— Mama ta a fost mereu dramatică—
Maria l-a privit fără emoție.
— Nu ai plecat din cauza mea. Ai plecat pentru că nu erai suficient de bun pentru noi.
Liniște.
Pentru prima dată… părea mic.
S-a uitat la mine, de parcă aștepta o reacție.
Nu i-am dat nimic.
Mi-am pus mâna pe umărul Mariei.
— Are dreptate.
Atât.
S-a uitat din nou la ea. Și atunci, pentru prima dată, a înțeles ce pierduse.
Nu un băiat.
O fiică.
Și a plecat.
De data asta… definitiv.
Maria s-a întors spre mine.
— Am fost prea dură?
M-am aplecat spre ea și i-am dat părul la o parte.
— Nu. Ai fost curajoasă.
M-a îmbrățișat strâns.
— Ești bine?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Acum sunt.
A ridicat lista de cumpărături.
— Bun. Dar cerealele alea… sunt necesare emoțional.
Am râs.
— Nicio șansă.
— După ce am făcut pentru tine?
Și, cumva… în acel moment, totul era exact așa cum trebuia.