Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— „Știu, maică… știu că e închis.”
Vocea i s-a frânt.
S-a uitat spre celelalte paturi, să se asigure că celelalte femei dorm.
Apoi a șoptit:
— „Le auzeam pe colege cum spun că le sună copiii din Italia… din Spania…”
A înghițit în sec.
— „Mi-a fost rușine să spun că pe mine m-a uitat băiatul meu.”
— „Că n-am mai auzit vocea nepoatei de la Crăciun…”
A strâns cu degetele telefonul stricat.
— „Am vrut să mă audă și pe mine cineva că vorbesc.”
— „Am vrut să cred și eu… măcar cinci minute… că mai am băiat.”
Și atunci Tanti Elena a izbucnit într-un plâns mut, ascunzându-și fața în palme.
Alina a lăsat tăvița pe noptieră.
S-a aplecat.
A luat-o în brațe.
Și a început să plângă odată cu ea.
În camere mici de azil, în sate uitate sau în apartamente goale, sunt părinți care nu așteaptă bani.
Nu așteaptă pachete.
Nu așteaptă lire sau euro.
Așteaptă o voce.
Un apel.
Cinci minute.
Atât cât să simtă că n-au fost uitați.
Dacă părinții tăi încă trăiesc…
sună-i astăzi.
Mâine s-ar putea să sune în gol.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.