În prag, asistenta stătea înlemnită.
— Ce faci, Florico? Cine ți-a dat voie să intri la pacienți?
— Tu dă cu mopul pe hol, nu aici!
Tanti Florica s-a îndreptat încet.
Mică de statură.
Cu mâinile roșii de la clor.
Cu halatul uzat.
Dar în clipa aceea părea mai puternică decât toți.
A privit-o drept în ochi.
Și a spus calm:
— Treaba mea e să curăț mizeria de pe jos.
A făcut o pauză.
Apoi a continuat:
— Dar treaba dumitale e să nu lași mizerie în suflet.
Salonul amuțise.
Asistenta nu mai scotea un cuvânt.
Tanti Florica a pus paharul pe noptieră.
— Un pahar cu apă nu cere diplomă.
— Cere doar să fii om.
Cuvintele au căzut greu.
Ca o judecată.
Asistenta s-a înroșit.
A coborât ochii.
Și pentru prima dată în noaptea aceea… n-a mai avut replică.
Nea Costică îi strângea mâna femeii de serviciu.
Ca un copil care nu vrea să fie lăsat singur.
— Dumnezeu să-ți dea sănătate, maică…
a șoptit el.
Tanti Florica i-a netezit pătura.
— Dormi, taică.
Acum e bine.
În noaptea aceea, bătrânul a adormit ținând de mână o femeie simplă…
care i-a fost și familie,
și sprijin,
și om.
Uneori, cei mai mari oameni nu poartă funcții.
Nu au diplome.
Nu au halate albe.
Au doar inimă.
Și exact asta salvează uneori mai mult decât orice tratament.
Pentru că un pahar cu apă, dat la timp…
poate însemna demnitate.
Poate însemna viață.