După țipetele Irinei, s-a lăsat o liniște grea.
Se auzea doar plânsul speriat al doamnei Carmen, ghemuită pe canapea.
Văzând-o, Matei a simțit cum îi explodează furia.
— Lăsați-o imediat! a strigat el.
Agenții au dat drumul Valeriei.
Matei s-a pus în fața ei.
Irina a râs disprețuitor și a aruncat un flacon de pastile la picioarele lui.
— Deschide ochii, Matei! Ești naiv!
— Am prins-o în biroul tău, umblând prin acte.
— Și de trei zile nu-i mai dă mamei medicamentele!
Matei a privit flaconul, apoi pe Valeria.
— E adevărat?
Valeria s-a ridicat încet.
— Da, am intrat în birou. Dar nu căutam bani.
— Căutam jurnalele tatălui dumneavoastră.
— Voiam să aflu ce muzică îi plăcea doamnei Carmen.
— Iar medicamentele… da, nu i le-am mai dat.
— De două zile.
— Recunoaște! a țipat Irina.
— Taci! a izbucnit Matei.
— De ce ai făcut asta?
Valeria a luat o pastilă din flacon.
— Am studiat patru ani la facultate.
— Acestea nu sunt pentru Alzheimer.
— Am dus una la un laborator din București.
— Sunt sedative puternice.
— Doze periculoase.
— Cineva o droga intenționat.
Matei a înghețat.
S-a uitat la Irina.
Fața ei era albă.
— Tu…? a spus el încet.
— Minciuni! a încercat ea.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Doamna Carmen s-a ridicat.
A mers singură până în mijlocul camerei.
Privirea ei era clară.
— Tu nu m-ai privit niciodată în ochi, Irina, a spus ea.
— Tu veneai doar cu pastilele.
— Tu voiai banii.
Apoi s-a întors spre Valeria.
— Ea m-a adus înapoi.
Matei a căzut în genunchi.
După ani, plângea.
S-a ridicat brusc.
— Dați-i afară! acum!
— Matei, suntem familie… a încercat Irina.
— Nu mai ești.
— Ai 24 de ore să pleci din România.
Paznicii au scos-o afară.
Casa a devenit liniștită.
Dar pentru prima dată… liniștea era caldă.
Matei s-a apropiat de mama lui.
Ea nu s-a retras.
I-a mângâiat părul.
— Nu plânge, băiatul meu.
— Muzica nu s-a terminat.
Matei s-a uitat la Valeria.
— Cine ești?
— Sunt terapeut prin muzică.
— Dar nu am putut profesa.
— Fratele meu are leucemie.
— Datoriile ajung la aproape 10.000.000 lei.
— A trebuit să muncesc orice.
— Dar am știut că doamna Carmen avea nevoie de amintiri, nu de pastile.
În acea zi, totul s-a schimbat.
Matei a concediat medicii implicați.
A adus specialiști din București.
A plătit tratamentul fratelui Valeriei.
Integral.
Apoi a investit milioane pentru a crea „Fundația Memoria Doña Carmen”.
Un centru dedicat pacienților cu Alzheimer, bazat pe muzică și terapie emoțională.
Valeria a devenit directoare.
Cu timpul, între ea și Matei s-a născut iubirea.
O iubire reală.
Doamna Carmen a mai trăit doi ani.
Nu într-un spital rece.
Ci acasă.
Pe terasă.
Ascultând „Zaraza”.
Ținută de mână de fiul ei și de Valeria.
Pentru că Matei înțelesese, în sfârșit:
În lumea în care memoria dispare, iubirea este singurul lucru care rămâne.