Alexandru Stroe a răspuns după câteva secunde.
— Elena? S-a întâmplat ceva?
Ea a închis ochii o clipă, ascultând ploaia care lovea acoperișul stației.
— Da. Și cred că a venit momentul să îmi plătești datoria aceea despre care spuneai că n-o vei uita niciodată.
Bărbatul a tăcut.
Cu zece ani în urmă, Elena îl salvase dintr-un incendiu izbucnit într-o clădire de birouri pe care firma ei o curăța după renovare. Alexandru îi spusese atunci că, dacă va avea vreodată nevoie de ceva, îl putea suna oricând.
Ea nu ceruse nimic.
Până în noaptea aceea.
— Ce vrei să fac? a întrebat el în cele din urmă.
Elena și-a privit brațul bandajat.
— Vreau să îi iei lui Vlad tot ce n-a meritat niciodată.
A doua zi dimineață, Vlad a ajuns la birou convins că urma cea mai importantă zi din viața lui.
În schimb, a fost chemat direct în sala de ședințe.
Promovarea lui fusese anulată. Contractul desfăcut. Accesul în companie suspendat imediat.
În mai puțin de o oră, tot ceea ce construise din aparențe s-a prăbușit.
În aceeași după-amiază a ajuns la apartamentul Elenei, ud leoarcă și disperat.
Bătea cu pumnii în ușă aproape plângând.
— Mamă! Te rog! Am pierdut tot! Deschide!
Înăuntru, Elena stătea liniștită la masă, cu brațul în eșarfă și o cană de ceai în față.
Îl auzea implorând, promițând, plângând.
Pentru prima dată în viață, fiul ei simțea greutatea propriilor fapte.
Elena și-a sprijinit capul de spătarul scaunului și a închis ochii.
— Nu, a șoptit încet.
Nu s-a ridicat.
Nu a deschis ușa.
Iar după câteva minute, pașii lui Vlad s-au pierdut încet în ploaia rece de noiembrie.