În sufragerie se făcuse liniște completă.
Adrian și Mirela priveau actele cu fețele încordate, fără să mai scoată un cuvânt.
Bătrâna i-a privit lung.
— Sunteți foarte mândri de voi, nu-i așa?
Vocea ei nu mai avea nimic blând în ea.
— Voi, care apăreți doar de sărbători și mă lăsați singură când sunt bolnavă.
Mirela a încercat să zâmbească forțat.
— Mamă, iar începi…
Dar tanti Maria a ridicat mâna.
— Nu. Azi termin eu ce am de spus.
A desfăcut plicul și a scos câteva acte notariale.
— Acesta este contractul final. Casa, curtea și toate terenurile au fost trecute pe numele lui Andrei.
Andrei a ridicat capul brusc.
— Mamă… ce?
Adrian a înlemnit.
— Cum adică?!
— Exact cum ai auzit, a spus bătrâna. Totul îi aparține lui.
Mirela s-a albit la față.
— Nu poți face asta!
Dar tanti Maria continua să vorbească, de parcă ani întregi își ținuse durerea în piept și acum nu mai voia să tacă.
— Băiatul ăsta a avut grijă de mine cu salariul lui mic, în timp ce voi veneați doar când aveați nevoie de bani.
Adrian a făcut un pas înainte.
— Mamă, gândește-te bine ce faci!
— M-am gândit suficient în nopțile în care stăteam singură și el îmi aducea medicamentele.
Andrei părea șocat.
— Eu nu am vrut nimic…
Tanti Maria s-a întors spre el și i-a atins mâna.
— Tocmai de asta meriți totul.
Apoi s-a uitat din nou spre ceilalți doi copii ai ei.
— Voi v-ați amintit că aveți mamă doar când ați aflat cât valorează casa asta.
Adrian a început să respire greu.
Adevărul era simplu și dureros.
El și Mirela aveau datorii mari la bănci și se bazaseră ani întregi pe moștenirea mamei lor.
Fără casa aceea, amândoi erau aproape ruinați.
Mirela a scăpat paharul din mână.
Cioburile s-au împrăștiat pe podea.
— Ne distrugi viața! a izbucnit ea, căzând în genunchi lângă masă.
— Nu eu v-am distrus-o, a spus tanti Maria rece. Lăcomia voastră a făcut-o.
Adrian a început să ridice tonul.
— După tot ce am făcut pentru familie?!
Bătrâna aproape a râs amar.
— Ce ați făcut? Mi-ați adus bomboane de la benzinărie și haine pe care nu le mai purtați?
Niciunul nu a mai avut răspuns.
Tanti Maria a împins spre ei cutia de bomboane și punga cu haine.
— Luați-vă cadourile și ieșiți din casa fiului meu.
Cuvintele ei au căzut greu peste încăpere.
Andrei avea lacrimi în ochi.
Nu pentru casă.
Ci pentru că vedea cât de mult suferise mama lui în tăcere.
Adrian și Mirela s-au ridicat încet, complet pierduți.
Pentru prima dată după mulți ani, mașinile lor luxoase, hainele scumpe și aroganța nu le mai foloseau la nimic.
Au ieșit din casă fără să mai privească în urmă.
Iar când ușa s-a închis, tanti Maria l-a luat pe Andrei în brațe.
Bărbatul de pe șantier, cu haine modeste și mâini crăpate de muncă, a început să plângă ca un copil.
Pentru că în ziua aceea mama lui nu îi lăsase doar o casă.
Îi lăsase dovada că iubirea adevărată nu se măsoară niciodată în bani, mașini sau moșteniri.
Ci în cine rămâne lângă tine atunci când nu mai ai nimic de oferit în schimb.