Adrian a rămas nemișcat câteva secunde, privind fotografia lui Gheorghe. Simțea cum îl strânge ceva în piept.
Chipul acela blând îi trezise amintiri pe care credea că le-a uitat demult. Ierni grele. Foame. Rușinea hainelor rupte. Și doi oameni care îl primeau în casa lor fără să întrebe nimic.
Ana îl privea în tăcere.
— Dumneavoastră erați?… a întrebat el cu glas scăzut.
Bătrâna a zâmbit trist.
— Ai crescut, maică. Nici eu nu te-am recunoscut din prima.
Pentru prima dată în ziua aceea, Adrian și-a lăsat telefonul din mână. Nu mai părea omul sigur pe el care intrase în sală dând ordine. Părea doar un copil rușinat.
— Iertați-mă, tanti Ana… N-am știut.
Bătrâna și-a strâns baticul sub bărbie.
— Și dacă nu știai, tot nu trebuia să vorbești așa cu un om care își pomenește mortul.
Vorbele ei l-au lovit mai tare decât orice ceartă.
Adrian a lăsat capul în jos. Știa că femeia avea dreptate. Nu greșise doar față de ea, ci și față de omul care fusese cândva. Față de copilul sărac ce știa cât valorează o bucată de pâine primită la timp.
S-a întors spre femeia cu agenda.
— Mutăm pomenirea noastră mai târziu.
— Dar invitații…? a întrebat ea surprinsă.
— Vor aștepta. Azi e parastasul lui nea Gheorghe.
Apoi le-a făcut semn oamenilor care descărcau mâncarea:
— Puneți tot pe mesele astea.
Ana a făcut un pas spre el.
— Nu trebuie, maică. Eu am pregătit destul.
— Ba trebuie, a spus Adrian încet. Nu ca să arăt ce bani am… ci pentru că mi-am amintit cine a avut grijă de mine când nu aveam nimic.
Preotul a început slujba, iar de data asta Adrian nu s-a mai uitat la telefon și nu a mai răspuns la apeluri. A rămas lângă Ana, cu privirea plecată, în fața fotografiei lui Gheorghe.
Când s-a împărțit colacul, bătrâna i-a întins și lui o bucată.
— Când erai mic, mâncai tare repede, i-a spus ea.
Adrian a zâmbit printre lacrimi.
— Mi-era foame.
— Știu, maică.
El a înghițit greu.
— Cred că mi-era foame și de o vorbă bună.
Ana i-a pus mâna pe braț.
— De asta ți-am dat și din aia.
Atunci Adrian n-a mai putut să-și ascundă lacrimile. Nu plângea pentru imagine sau pentru oamenii din jur. Plângea fiindcă înțelesese cât de ușor uitase de unde plecase.
La finalul pomenirii, a rămas să ajute la strâns. A dus scaunele, a adunat farfuriile și a pus colacii rămași într-o pungă pentru Ana. Cei din sală îl priveau mirați, dar lui nu-i mai păsa.
Când bătrâna a plecat, ținând fotografia lui Gheorghe la piept, Adrian a mers cu ea până la poartă.
— Tanti Ana… dacă aveți vreodată nevoie de ceva, să-mi spuneți.
Ea l-a privit blând.
— Am nevoie doar de un lucru, maică.
— Orice.
— Să nu mai grăbești niciodată durerea nimănui.
Adrian a coborât privirea.
— Vă promit.
În seara aceea a rămas mult timp singur în fața căminului. Avea mașină scumpă, costum scump și oameni care îl așteptau. Dar pentru prima dată după mulți ani, nu se mai simțea important.
Se simțea om.
Pentru că viața găsește întotdeauna o cale să ne ducă înapoi la locul de unde am plecat.
Ca să vadă dacă am rămas oameni.