Alina le privea liniștit, cu ochii umezi.
— Peruca asta nu e aroganță. Este singurul mod în care mai pot ieși pe stradă fără să simt că boala merge înaintea mea.
Nimeni nu mai spunea nimic.
Femeile care, cu câteva secunde înainte, aveau atâtea comentarii, priveau acum în jos, de parcă gresia blocului devenise brusc fascinantă.
Alina și-a atins ușor rochia.
— Nu mă îmbrac așa pentru vreun bărbat. Mă îmbrac așa ca să-mi amintesc că încă sunt eu. Că nu sunt doar un diagnostic scris pe o hârtie de spital.
Cea mai în vârstă dintre vecine a înghițit greu.
— Noi… nu am știut, mamă…
Alina a zâmbit trist.
— Știu. Tocmai asta e problema. Oamenii judecă înainte să întrebe dacă omul din fața lor e bine.
Și-a strâns geanta la piept și a continuat:
— Nu știți cine plânge noaptea. Nu știți cine se uită în oglindă și nu se mai recunoaște. Nu știți cât curaj îi trebuie unui om doar ca să iasă din casă.
Una dintre femei avea deja lacrimi în ochi.
— Iartă-ne…
Alina a dat încet din cap.
— Vă doresc să nu aflați niciodată cum e să-ți cadă părul în palme și să te prefaci că ești puternică pentru mama ta.
Apoi a coborât ultima treaptă.
Afară, lumina dimineții îi încălzea fața obosită. Tocurile loveau asfaltul rar, dar sigur.
Telefonul i-a vibrat în geantă.
Era un mesaj de la medic.
„Rezultatele sunt mai bune. Tratamentul începe să răspundă.”
Alina s-a oprit în mijlocul trotuarului și a citit mesajul încă o dată.
Apoi a zâmbit.
Nu larg.
Nu spectaculos.
Ci acel zâmbet mic și sincer al unui om care primește încă o șansă.
În spatele ei, la geamul de la parter, cele trei vecine o urmăreau în tăcere.
Dar de data aceasta nu mai era răutate în privirile lor.
Doar rușine.
Și poate, pentru prima dată după mulți ani, puțină înțelegere.
Alina și-a îndreptat spatele și a pornit mai departe.
Rochia îi flutura ușor în vânt, peruca îi stătea perfect, iar pașii ei, deși lenți, aveau ceva ce boala încă nu reușise să îi ia.
Demnitatea.
Pentru unii era „prea aranjată”.
Pentru ea, hainele elegante erau armura cu care mergea zilnic la război.
Iar cât timp încă putea să-și pună rujul, să-și aranjeze peruca și să pășească înainte, Alina știa un lucru sigur:
încă nu fusese învinsă.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.