Sala de judecată devenise atât de liniștită, încât se auzea până și bâzâitul slab al neoanelor de pe tavan.
Judecătoarea a întors încă o pagină din dosar.
— Conform documentelor depuse de Primărie, terenul respectiv intră în noua zonă comercială aprobată pentru dezvoltare urbană.
Mihai părea că nu mai respiră.
— Ce înseamnă asta? a întrebat avocata lui repede.
Judecătoarea și-a ridicat privirea.
— Înseamnă că valoarea estimată a proprietății va crește semnificativ în următorii doi ani. Conform evaluării actuale, vorbim despre peste 35 de milioane de lei.
În sală s-au auzit murmure.
Mihai s-a întors încet spre mine.
Nu mai avea expresia aceea sigură de la începutul procesului.
Acum părea speriat.
Cu adevărat speriat.
— Ana… tu știai despre asta?
Am clătinat încet din cap.
Și era adevărul.
Mama murise cu trei ani înainte, iar după înmormântare primisem doar câteva hârtii notariale pe care nici nu le înțelesesem atunci complet. Viața mea era prea plină de muncă, datorii și oboseală ca să mă gândesc la terenuri și investiții.
Judecătoarea a continuat:
— Mai există un aspect important. Proprietatea reprezintă bun moștenit și nu poate face obiectul partajului.
Avocata lui Mihai și-a închis ochii pentru o clipă.
Iar Mihai s-a lăsat încet pe spătarul scaunului, ca și cum îi dispăruse toată puterea din corp.
Cu zece minute înainte mă trimitea „la dracului”.
Acum evita să mă privească.
— Ana… putem discuta altfel lucrurile, da? a spus el mai încet. Suntem totuși o familie.
Mi s-a strâns stomacul.
Nu pentru că îl credeam.
Ci pentru că îi recunoșteam perfect tonul.
Era vocea pe care o folosea doar când avea nevoie de ceva.
Judecătoarea îl privea rece.
— Până acum susțineați că soția dumneavoastră nu îi poate oferi copilului stabilitate financiară.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— Eu… am fost nervos.
— Ba chiar ați propus o pensie alimentară de 1.000 de lei, a continuat ea. Deși veniturile dumneavoastră permit mai mult.
El nu a mai răspuns.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu mai avea replici.
Douăzeci de minute mai târziu, procesul se terminase.
Custodia principală îmi revenea mie.
Pensia alimentară fusese stabilită la aproape 4.500 de lei pe lună.
Iar Mihai trebuia să suporte și cheltuielile de judecată.
Dar adevărata lovitură a venit după.
Când am ieșit din tribunal, a alergat după mine pe scări.
— Ana! Stai puțin!
M-am oprit încet.
Băiețelul meu adormise cu capul pe umărul meu.
Mihai avea ochii roșii și respira greu.
— Putem să reparăm asta… Jur că mă schimb.
L-am privit câteva secunde.
Și atunci am înțeles ceva ce probabil știam de mult, dar refuzasem să accept.
Nu era disperat că își pierduse familia.
Era disperat că pierduse accesul la ceea ce credea că valorează cel mai mult.
Banii.
— Știi ce e cel mai trist? l-am întrebat încet.
A înghițit în sec.
— Dacă judecătoarea nu deschidea dosarul acela… ai fi plecat de acolo râzând.
Mihai a coborât privirea.
Și tăcerea lui mi-a confirmat tot.
În lunile care au urmat, viața mea s-a schimbat complet.
Am angajat un avocat bun.
Am învățat ce înseamnă actele pe care mama mi le lăsase.
Am aflat că bunicul cumpărase terenul în anii ’90, când acolo era doar câmp și noroi, iar toți îl crezuseră nebun.
Acum acel loc valora o avere.
Mi-am cumpărat un apartament mare pentru mine și băiețelul meu.
În prima noapte am dormit pe o saltea pusă direct pe podea, pentru că mobila încă nu ajunsese.
Dar n-am mai dormit speriată.
Și asta făcea totul.
Mihai a încercat luni întregi să mă împace.
Flori.
Mesaje.
Promisiuni.
Chiar și mama lui m-a sunat plângând.
Dar era prea târziu.
Într-o seară, după ce l-am adormit pe cel mic, am ieșit pe balcon cu o cană de cafea în mâini.
Orașul era plin de lumini.
Telefonul a vibrat din nou.
Mihai.
M-am uitat câteva secunde la numele lui.
Apoi l-am blocat.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, nu m-am mai simțit mică.
Pentru că adevărata bogăție nu era terenul moștenit.
Ci faptul că nu mai trebuia să cer iubire de la oameni incapabili să iubească.