În microbuz se făcuse o liniște apăsătoare. Până și motorul părea că se aude mai încet.
Nea Relu înghițise în sec și încerca disperat să își găsească vocea.
— Șefu’… să trăiți… nu știam că sunteți pe traseu azi…
Alexandru Damian l-a privit câteva secunde fără să spună nimic. Nu ridicase tonul și nici nu părea nervos în mod spectaculos. Tocmai calmul lui îl speria și mai tare pe șofer.
Bărbatul și-a scos încet mănușile ude și a aruncat o privire spre Andreea, care stătea lângă ușă cu hainele leoarcă și mâinile strânse pe breteaua ghiozdanului.
— Cum te cheamă? a întrebat-o el blând.
— Andreea…
— Și unde mergi?
— La liceu… am simulare.
Alexandru a dat încet din cap, apoi s-a întors spre șofer.
— Relule, anul trecut am avut ședință cu toți șoferii firmei. Ți-am spus clar că elevii nu se lasă pe drumuri. Pentru transportul lor primim subvenții speciale de la stat. Sau ai uitat?
Bărbatul s-a bâlbâit imediat.
— Șefu’, a fost doar o neînțelegere… fata n-avea bani suficienți și…
— Doi lei, l-a întrerupt Alexandru rece. Pentru doi lei ai dat jos un copil în ploaie, înainte de examen.
Nimeni din microbuz nu mai scotea un sunet.
Alexandru și-a plimbat apoi privirea peste călători.
— Și mai văd ceva interesant. Nimeni nu are bon fiscal în mână.
Câțiva oameni au început să murmure între ei.
Șoferul se albise complet la față.
— Șefu’, eu…
— Scoate cheile din contact.
— Cum?
— Ai auzit foarte bine. Ești concediat din acest moment.
Nea Relu aproape că a scăpat cheile din mână.
— Domnu’ Alexandru, vă rog… am și eu familie…
— Și fata asta are. Diferența este că ea încerca să ajungă la școală, nu să umilească oameni pentru mărunțiș.
Câțiva călători au început să aplaude încet.
Șoferul privea disperat în jur, căutând parcă pe cineva care să îi ia apărarea. Dar nimeni nu spunea nimic.
Alexandru a întins mâna.
— Cheile.
Cu degetele tremurând, nea Relu le-a scos din contact și i le-a dat.
— Acum coboară, a continuat patronul. Și mergi pe jos până acasă. Poate așa o să înțelegi și tu cum e să stai în ploaie fără ajutor.
Sub privirile tuturor, bărbatul a coborât încet din microbuz, cu capul plecat și hainele udate instant de ploaia torențială.
Înăuntru, tensiunea s-a spart brusc în râsete și aplauze.
Alexandru s-a așezat apoi la volan și a pornit motorul.
— Hai să ducem olimpica la examen, a spus zâmbind ușor.
Andreea s-a așezat pe primul scaun, încă șocată de tot ce se întâmplase. Patronul a pornit căldura mai tare și, înainte să plece din stație, i-a întins discret câteva bancnote.
— Îți iei un ceai cald după simulare. Și ceva de mâncare.
Fata aproape că izbucnise în plâns.
— Mulțumesc… eu nu știu cum să…
— Să înveți bine, atât, a spus el simplu.
Pe tot drumul până la Brașov, oamenii din microbuz au vorbit numai despre cele întâmplate. Unii povesteau cum șoferul mai umilise și alți copii înainte, alții spuneau că și-au pierdut de mult speranța că cineva îl va pune vreodată la punct.
Dar în dimineața aceea ploioasă, pentru prima dată după mult timp, cineva îi arătase exact unde îi este locul.
Iar Andreea a ajuns la timp la examen.
Cu hainele încă ude pe margini, cu ochii obosiți, dar cu sufletul mai ușor decât atunci când urcase în microbuz.
Pentru că uneori, în cele mai grele momente, nu banii fac diferența.
Ci oamenii care aleg să nu își piardă omenia.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.