Restul drumului l-a făcut aproape fără să mai ridice privirea.
Ținea traista lipită de piept, ca și cum cineva ar fi putut să i-o ia. Din când în când privea fotografia fiicei sale și zâmbea slab, încercând să alunge rușinea care îi rămăsese agățată în suflet după vorbele băiatului.
Trenul a intrat în Gara de Nord într-o agitație de oameni grăbiți, bagaje trase după ei și telefoane care sunau din toate direcțiile. Nea Ilie a coborât printre ultimii, atent să nu împingă pe nimeni cu traistele lui.
Se uita în toate părțile după Ana.
Și atunci a auzit vocea ei.
— Tată!
S-a întors brusc.
Ana venea alergând spre el prin mulțime, îmbrăcată încă în halatul alb de la spital, cu părul prins la spate și ochii umezi de emoție. Nu-i păsa că lumea se uita. Nu-i păsa că era medic și că oamenii o cunoșteau.
S-a aruncat direct în brațele lui.
— Tată, ai venit!
Nea Ilie a strâns-o cu grijă, ca și cum încă ar fi fost fetița cu codițele strâmbe pe care încerca să le împletească în fața oglinzii.
— Am venit, tată… Ți-am adus câte ceva de acasă… da’ să știi că poate miroase.
Ana s-a retras puțin și l-a privit nedumerită.
— Cum adică miroase?
Bătrânul a zâmbit rușinat.
— În tren… un băiat mi-a zis să plec din compartiment. Că miroase urât brânza.
În clipa aceea, chipul Anei s-a schimbat complet. Nu de furie. De durere.
A luat imediat traista din mâna lui și a strâns-o la piept.
— Tată, pentru mine asta nu miroase urât.
A desfăcut puțin ștergarul și a simțit mirosul de brânză proaspătă. A închis ochii o secundă, apoi i-a sărutat mâna chiar acolo, în mijlocul gării.
— Asta miroase a copilăria mea. A casa noastră. A diminețile în care mă trezeai înainte de școală. A munca ta. A toate zilele în care tu ai rămas fără, ca eu să am.
Nea Ilie a clipit des și și-a întors privirea în jos.
— Nu face asta, tată… se uită lumea.
— Să se uite.
Ana i-a prins mâinile între palmele ei fine de medic și le-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Mâinile astea m-au ținut în școală. Mâinile astea mi-au plătit cărțile și chiria. Mâinile astea au făcut din mine omul care sunt astăzi. Nu diploma mea e cea mai mare mândrie. Tu ești.
Bătrânul n-a mai putut spune nimic.
Doar a dat din cap încet, luptându-se cu lacrimile.
În aceeași clipă, prin mulțimea de pe peron trecea adolescentul din tren, cu rucsacul pe un umăr și căștile atârnându-i la gât. A încetinit când a văzut-o pe doctorița în halat alb ținând în brațe traista bătrânului pe care îl alungase.
A auzit ultimele cuvinte ale Anei.
Și pentru prima dată în ziua aceea, n-a mai avut nimic de spus.
Ana și-a luat tatăl de braț.
— Hai, tată. Mergem acasă. Azi mănânc brânză de la tine și pâine caldă. Și să știi că o să le spun tuturor colegilor mei că a venit omul datorită căruia am ajuns aici.
Nea Ilie mergea lângă ea încet, dar parcă nu-l mai dureau nici genunchii, nici spatele.
Printre sute de oameni grăbiți, un bătrân cu două traiste vechi pășea alături de fiica lui doctoriță, cu capul puțin mai sus decât atunci când coborâse din tren.
Nu avea costum scump.
Nu avea parfum fin.
Nu avea vorbe elegante.
Dar avea ceva ce nu se poate cumpăra niciodată: o viață întreagă de sacrificii puse în sufletul unui copil.
Povestea aceasta nu este despre mirosul unei traiste cu brânză.
Este despre cât de repede judecăm oameni pe care nu îi cunoaștem.
Despre părinții de la țară care vin la oraș cu sacoșe pline și cu inima și mai plină.
Despre tații care nu știu să spună „te iubesc”, dar vând oile, muncesc până își rup mâinile și merg sute de kilometri doar ca să-și vadă copilul bine.
Data viitoare când vezi un bătrân cu o traistă în tren, nu te grăbi să strâmbi din nas.
Poate în traista aceea nu e doar brânză.
Poate e o copilărie întreagă.
Poate e dragostea unui tată.
Poate e dovada că un om simplu a făcut imposibilul pentru ca fiica lui să ajungă cineva.