Pe spatele biletului, David scrisese:
„El spune că nu mai am voie să vorbesc despre tati.”
Am rămas sprijinită de volan minute întregi, incapabilă să mă mișc.
Nu vorbea despre o casă adevărată.
Vorbea despre singurul loc unde Andrei încă avea voie să existe.
Am sunat-o pe Irina în aceeași seară.
A răspuns deja nervoasă.
— Ce vrei?
— David mi-a dat un bilet.
S-a făcut liniște.
— Ce bilet?
— A scris că vrea să vină acasă.
Vocea ei s-a răcit imediat.
— Nu aveai ce căuta la școală.
— Am mers pentru că nimeni nu mi-a spus de serbare.
— Poate ar trebui să înțelegi mesajul.
— Mesajul că îl îndepărtezi de oamenii care îl iubesc?
A oftat obosită.
— Tu nu înțelegi. Eu sunt cea care rămâne noaptea cu un copil care plânge după un tată pe care nu îl poate aduce nimeni înapoi.
— Cine i-a spus că nu mai are voie să vorbească despre Andrei?
Nu a răspuns imediat.
Apoi, încet, a spus:
— Călin crede că ar fi mai bine pentru el dacă nu s-ar mai agăța de trecut.
Am închis ochii.
— Nu îl ajuți ștergându-i tatăl din viață.
A început să plângă.
— Fac tot ce pot…
Dar discuția nu a rezolvat nimic.
A doua zi nu mi-a mai răspuns la telefon.
Așa că am încetat să insist.
În schimb, am coborât vechea cutie cu amintiri a lui Andrei.
Am găsit fotografii, brățara lui de la maternitate, hanoracul preferat și o scrisoare pe care o scrisese după ce s-a născut David.
„Mamă, promite-mi că va ști mereu de unde vine.”
Atunci am început să scriu.
Despre cum Andrei cânta toate versurile greșit în mașină.
Despre clătitele lui arse de sâmbătă dimineața, pe care David le iubea tocmai pentru marginile crocante.
Despre cum îi spunea după fiecare vaccin:
„Aici e băiatul meu curajos.”
Am trimis Irinei paginile una câte una.
Fără reproșuri.
Fără certuri.
Doar povești.
Iar la finalul fiecărei pagini scriam aceeași propoziție:
„David merită și viitorul lui, și pe tatăl lui.”
Primele două plicuri s-au întors nedeschise.
Al treilea nu.
Câteva zile mai târziu, am primit primul mesaj după luni întregi.
„Andrei chiar îi spunea mereu «băiatul meu curajos»?”
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
„În fiecare zi.”
Trei săptămâni mai târziu, chiar înainte de cină, o mașină a oprit în fața casei mele.
Irina a coborât prima.
David era lângă ea, ținându-și rucsacul la piept.
Călin rămăsese la volan.
Când am deschis ușa, Irina avea una dintre paginile mele în mână.
— A vrut să vină la tine, a spus încet.
David m-a privit nesigur.
— Pot să-ți spun din nou bunico?
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Întotdeauna.
A fugit direct în brațele mele și de data asta nimeni nu l-a mai oprit.
În spatele lor, Călin a coborât din mașină.
— Rachel, am vorbit despre asta…
— Știu, a spus ea.
Dar David a vorbit înaintea tuturor.
— Poveștile despre tati nu mă fac trist tot timpul.
Călin a rămas blocat.
David și-a ridicat bărbia.
— Tu ai spus că dacă vorbesc despre tati, mami o să plângă și o să fie vina mea.
Irina s-a întors spre el șocată.
— Ce i-ai spus?
Călin părea dintr-odată mult mai mic.
— Încercam doar să ajut…
— Nu, a spus Irina cu voce tremurată. Încercai să-l faci pe Andrei să dispară.
Nu a avut ce să răspundă.
— David avea deja un tată, a continuat ea. Puteai să-l iubești fără să încerci să-l înlocuiești.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Îmi pare rău.
Am dat încet din cap.
— Știu că ți-a fost frică.
În seara aceea am intrat cu toții în casă.
I-am citit lui David povestea despre clătitele arse.
El a zâmbit.
Irina a început să plângă.
Iar când David a întrebat dacă putem continua să vorbim despre tatăl lui, Irina i-a mângâiat părul și a spus, în sfârșit:
— Da. Mereu.