Pentru câteva secunde n-am mai auzit nimic. Doar zgomotul sângelui în urechi.
— Ce înseamnă că a mai avut o soție? am întrebat.
Andrei a devenit alb la față.
Victoria a izbucnit imediat:
— Minte!
Dar mama nu și-a luat ochii de la el.
— Spune-i tu atunci.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Nu era important.
Am simțit că mă prăbușesc.
— Nu era important că ai fost însurat?
În acel moment, o femeie a intrat în sală, însoțită de doi polițiști. Avea în jur de treizeci și ceva de ani și ținea un dosar strâns la piept.
Când l-a văzut pe Andrei, a zâmbit amar.
— Bună, Andrei.
El a închis ochii.
— Laura…
Femeia s-a uitat la mine cu milă.
— Eu sunt fosta lui soție.
Toată sala a explodat în șoapte.
Laura mi-a povestit totul: cum Andrei o convinsese să pună casa ei garanție pentru „o investiție”, cum mama lui o presase spunând că o soție bună trebuie să împartă totul și cum, în final, pierduse tot.
Era exact aceeași capcană.
Doar că acum victima eram eu.
Mama mă ținea de mână în timp ce eu îl priveam pe bărbatul cu care mă căsătorisem cu două ore înainte.
Nu mai vedeam mirele perfect.
Vedeam un escroc speriat.
Apoi a venit lovitura finală.
Un partener de afaceri de-al lui s-a ridicat de la o masă și a spus în fața tuturor:
— Andrei a promis apartamentul tău drept garanție pentru datorii.
Mi s-a făcut rău.
— Ce datorii?
Bărbatul a înghițit greu.
— Aproape douăsprezece milioane de lei.
Am rămas fără aer.
Andrei a încercat să mă atingă.
— Ana, ascultă-mă…
M-am retras imediat.
— Te-ai însurat cu mine pentru apartament?
Nu a răspuns.
Și tăcerea lui a fost suficientă.
Poliția s-a apropiat de el și de Victoria pentru declarații legate de tentativa de intrare în apartamentul meu cu chei false. Da… în timp ce noi eram la nuntă, oameni trimiși de soacra mea încercaseră deja să intre în casă.
Totul fusese pregătit.
Luna de miere fusese anulată de săptămâni întregi. Banii dispăruseră. Iar eu trebuia să mă întorc din „vacanță” și să găsesc soacra instalată în apartamentul meu.
M-am uitat la Andrei și, pentru prima dată, nu am mai simțit iubire.
Doar rușine că îl crezusem.
— Te iubesc, Ana, a spus cu ochii în lacrimi.
Am zâmbit trist.
— Nu. Tu doar voiai ce era al meu.
Mama a venit lângă mine.
— Plecăm.
Am ieșit din sală cu părinții mei și cea mai bună prietenă lângă mine, în timp ce invitații se dădeau la o parte în liniște.
În spate, Andrei striga după mine.
Nu m-am întors.
În următoarele luni, adevărul a ieșit complet la iveală. Laura a redeschis procesul vechi, mai mulți investitori au depus plângeri, iar Andrei și mama lui au rămas implicați în anchete.
Eu am rămas cu apartamentul.
Dar, mai important, am rămas cu mine însămi.
Într-o dimineață, după ce totul se terminase, stăteam în sufrageria mea cu mama și beam cafea.
M-a privit atent și m-a întrebat:
— Regreți ceva?
M-am uitat în jurul meu. La casa pe care aproape o pierdusem. La liniștea mea. La viața mea.
Apoi am zâmbit.
— Da. Regret că nu te-am ascultat mai devreme.
Mama a râs și mi-a strâns mâna.
Iar pentru prima dată după mult timp, apartamentul acela nu s-a mai simțit ca o avere.
S-a simțit ca acasă.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.