După ce Costin a plecat, am rămas cu gândul la el.
Ceva nu-mi dădea pace.
Trei lei.
Pentru un copil de opt ani, erau bani mulți.
Mai ales pentru un copil care venea dintr-o familie care număra fiecare bănuț.
Două zile mai târziu, am aflat adevărul.
Mama lui a venit singură în piață.
Avea ochii roșii.
— Vreau să vă mulțumesc.
— Pentru ce?
A zâmbit trist.
— Pentru mărul acela.
— A fost ziua dumneavoastră, nu?
Femeia a început să plângă.
— Da.
Am rămas tăcută.
— Știți de unde avea banii?
Am dat din cap că nu.
— I-a strâns aproape șase luni.
Am simțit un gol în stomac.
— Cum?
— Primea câte cincizeci de bani când mă ajuta să duc sacoșele.
Sau când făcea câte ceva pentru vecini.
Nu cheltuia nimic.
Absolut nimic.
— De ce?
— Pentru că voia să-mi cumpere un cadou.
M-am sprijinit de masă.
— Șase luni?
— Da.
Apoi femeia mi-a spus ceva ce n-am uitat nici astăzi.
— În fiecare miercuri împărțea mărul pe care i-l dădeați în două.
Jumătate îl mânca el.
Jumătate îl aducea acasă.
Pentru mine.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Nu mi-a spus niciodată.
— Nici mie.
Mi-a mărturisit abia după ziua mea.
A urmat o liniște lungă.
Apoi femeia a continuat:
— Costin crede că merele sunt cele mai bune fructe din lume.
Pentru că au gust de bunătate.
În clipa aceea am înțeles ceva.
Eu crezusem că îi ofeream unui copil un măr.
Dar, de fapt, în toți acei ani, băiatul acela împărțise fiecare dar primit.
Nu păstrase nimic doar pentru el.
În săptămâna următoare, la ora zece fix, Costin a apărut din nou.
S-a oprit în fața tarabei.
A zâmbit.
Iar eu i-am întins un măr.
Cel mai frumos.
— Iar e lovit? a întrebat el șugubăț.
Am râs.
— Da.
Foarte lovit.
L-a luat și l-a privit câteva secunde.
— Atunci îl împart cu mama.
Și a plecat.
Iar eu am rămas acolo, în mijlocul pieței, gândindu-mă că uneori cei mai bogați oameni din lume sunt cei care au cel mai puțin.
Pentru că au învățat să împartă.