În ziua aceea n-am avut puterea să mai intru în casă.
M-am așezat pe banca din fața porții și am rămas acolo până aproape s-a întunecat.
În mâini țineam telefonul.
Am sunat-o din nou pe Ramona.
O dată.
De două ori.
De cinci ori.
De fiecare dată răspundea aceeași voce rece:
— Abonatul apelat nu poate fi contactat.
Am închis ochii.
Pentru prima dată în viață nu mă durea boala.
Mă durea copilul meu.
A doua zi dimineață am luat autobuzul spre oraș.
Nu voiam scandal.
Nu voiam să mă cert.
Voiam doar să-mi văd fata în ochi.
Am găsit-o la biroul agenției imobiliare.
Când m-a văzut, a încremenit.
— Mamă… ce cauți aici?
Am zâmbit trist.
— N-ai mai răspuns la telefon.
A trebuit să vin eu.
Agentul imobiliar s-a retras discret.
Am rămas doar noi două.
— Este adevărat?
Am întrebat încet.
— Vinzi casa?
Ramona a coborât privirea.
— Mamă… ascultă-mă…
— Răspunde-mi.
După câteva secunde a șoptit:
— Da.
Am simțit că mi se taie genunchii.
— De ce?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Eu și Vlad avem datorii.
Foarte mari.
Apartamentul, creditul, firma lui…
Nu mai facem față.
Casa este singurul lucru care ne poate salva.
Am rămas fără glas.
— Casa în care te-am crescut…
este doar un lucru?
Ramona începu să plângă.
— Nu spune așa…
— Atunci cum să spun?
Ți-am dat-o crezând că te protejez.
Nu crezând că într-o zi voi rămâne fără acoperiș deasupra capului.
În jurul nostru era liniște.
O liniște care durea.
Din geanta mea am scos o cutie veche din carton.
O purtam cu mine de dimineață.
I-am întins-o.
— Ce este?
— Deschide.
Ramona ridică încet capacul.
Înăuntru era prima ei pereche de botoșei.
O fotografie cu tata ținând-o în brațe.
O felicitare de clasa întâi.
Un desen pe care scrisese stângaci:
„Te iubesc, mămica.”
Și, deasupra tuturor…
o scrisoare.
— Ce-i asta?
— Tatăl tău a scris-o cu câteva zile înainte să moară.
N-am avut niciodată puterea să ți-o dau.
Ramona desfăcu foaia cu mâinile tremurânde.
Primele rânduri îi aduseră lacrimile.
„Dacă într-o zi eu nu voi mai fi, ai grijă de mama ta. Casa asta nu este doar din cărămidă. Este locul în care va rămâne mereu o parte din noi.”
Ramona nu mai putea citi.
Plângea în hohote.
Ținea scrisoarea lipită de piept.
— Mamă…
iartă-mă…
Am căzut amândouă în brațele celeilalte.
Ca atunci când era copil.
Două zile mai târziu, Ramona m-a dus din nou la agenția imobiliară.
Agentul ne aștepta cu dosarul pe masă.
— Am venit să retragem casa de la vânzare, spuse ea.
Bărbatul zâmbi.
— Sigur.
Semnați aici.
După ce a terminat, Ramona s-a întors spre mine.
— Casa rămâne casa ta.
Iar când, peste mulți ani, nu vei mai fi…
nu o voi vinde nici atunci.
O voi păstra pentru copiii mei.
Ca să știe de unde au plecat.
Am simțit că inima mi se ușurează pentru prima dată după foarte mult timp.
Astăzi locuim din nou împreună.
Nu pentru că am nevoie de cineva care să mă îngrijească.
Ci pentru că Ramona a înțeles ceva ce niciun act notarial nu poate scrie.
O casă poate fi trecută pe numele oricui.
Dar acasă rămâne întotdeauna acolo unde nu lași niciodată un telefon să sune în gol.