Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât am fost nevoită să las buchetul pe măsuța de lângă oglindă.
— Ce ai auzit, Mirela?
Prietena mea a tras adânc aer în piept.
— Aseară mă întorceam spre mașină. Parcarea din spatele restaurantului era aproape goală și am auzit două persoane vorbind. La început nu mi-am dat seama cine sunt, dar apoi am recunoscut vocea lui Ștefan.
Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene.
— Cu cine vorbea?
— Nu i-am văzut bine fața celuilalt bărbat. Era întuneric. Dar am auzit suficient cât să înțeleg despre ce discutau.
Am rămas nemișcată.
— Spune-mi.
Mirela și-a coborât privirea.
— Vorbeau despre casa ta… și despre banii pe care i-ai primit după moartea tatălui tău.
Am închis ochii pentru o clipă.
— Ștefan știe despre ele. I-am povestit eu.
— Știu. Dar nu asta m-a speriat.
S-a apropiat de mine și a continuat cu glas scăzut.
— L-am auzit spunând că trebuie doar să mai reziste un an. După aceea, totul va fi mult mai simplu, pentru că toate bunurile vor fi comune.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Poate ai înțeles greșit…
Mirela a dat încet din cap.
— Mi-aș fi dorit din tot sufletul să fie așa. Dar apoi a râs și a spus că ești atât de singură, încât nu vei pune niciodată întrebările potrivite.
Nu-mi amintesc dacă am început să plâng sau dacă pur și simplu am rămas fără aer.
Tot ce știam era că femeia din oglindă nu mai semăna deloc cu mireasa fericită de acum câteva minute.
— Trebuie să-l aud și pe el, am spus în cele din urmă.
Exact atunci s-a auzit o bătaie în ușă.
Era fiica mea.
— Mamă, invitații întreabă când începe ceremonia.
Am tras-o ușor deoparte.
— Andreea, mai câștigă-mi zece minute. Spune-le că am o problemă cu rochia sau inventează orice.
Fiica mea m-a privit câteva secunde și a înțeles imediat că ceva era foarte grav.
Fără să pună întrebări, a plecat.
L-am rugat pe unul dintre ospătari să-i spună lui Ștefan că vreau să-l văd urgent în mica bibliotecă de lângă salon.
A venit în mai puțin de două minute.
M-a sărutat pe frunte și mi-a zâmbit.
— Ce s-a întâmplat? Ești foarte palidă.
L-am privit direct în ochi.
— Cu cine ai fost aseară în parcare?
Pentru o fracțiune de secundă, zâmbetul i-a dispărut.
Apoi și-a revenit.
— Cu verișorul meu. A trecut să mă salute.
— Care verișor?
— Robert.
— Interesant… Nu știam că ai un verișor pe nume Robert.
A ezitat.
Foarte puțin.
Dar suficient.
— Este o rudă mai îndepărtată…
L-am întrerupt.
— Atunci spune-mi despre casa mea. Și despre banii mei.
Fața i s-a albit.
— Cine ți-a băgat prostiile astea în cap?
— Răspunde.
În loc să răspundă, a încercat să schimbe subiectul.
— Este Mirela, nu? De câteva luni se poartă ciudat. Cred că nu suportă să te vadă fericită.
Am rămas tăcută.
Știam că, dacă îl las să vorbească, va începe să se încurce singur.
— Este singură de foarte mulți ani, a continuat el. Poate că îi este greu să accepte că tu mergi mai departe.
Pentru o clipă aproape că l-am crezut.
Vorbea atât de calm…
Atât de convingător…
Apoi a spus fraza care l-a dat de gol.
— Ea este și motivul pentru care Andreea a avut îndoieli în privința mea.
Am încremenit.
Eu nu-i spusesem niciodată că fiica mea avusese îndoieli.
Discuția aceea avusese loc doar între mine și Mirela.
Nimeni altcineva nu avea cum să știe.
— De unde știi asta? am întrebat încet.
Ștefan a rămas fără răspuns.
A încercat să dreagă situația, dar era prea târziu.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, masca îi căzuse.
Nu mai vedeam bărbatul blând de care mă îndrăgostisem.
Vedeam un om prins cu minciuna.
M-am îndreptat spre ușă.
— Ceremonia nu va mai avea loc.
— Te gândești ce va spune lumea? a ridicat el tonul.
M-am întors spre el.
— După tot ce am trăit în viață, ultimul lucru care mă mai sperie este gura lumii.
Am ieșit în grădină.
Toți invitații s-au întors spre mine.
Am inspirat adânc.
— Vă mulțumesc tuturor că ați venit. Dar această nuntă nu va mai avea loc.
S-a făcut o liniște deplină.
Ștefan a încercat să vină spre mine, însă fratele meu și câțiva prieteni l-au oprit.
După ce ultimii invitați au plecat, am rămas pe terasa restaurantului doar eu, Andreea și Mirela.
Prietena mea plângea.
— Mi-a fost atât de teamă că o să mă urăști…
Am luat-o în brațe.
— Nu.
Dacă astăzi sunt liberă, este pentru că ai avut curajul să-mi spui adevărul înainte să fie prea târziu.
În seara aceea am împachetat rochia de mireasă și am dus-o acasă.
Nu am privit-o ca pe simbolul unei iubiri pierdute.
Ci ca pe dovada că, uneori, cea mai mare dovadă de iubire nu este să mergi până la altar.
Ci să ai curajul să te oprești înainte de a face cea mai mare greșeală a vieții tale.