Am rămas câteva minute în poarta casei, incapabil să spun un cuvânt. Omul care locuia acolo nu avea nicio vină. Mi-a arătat contractul de vânzare-cumpărare, iar semnătura fratelui meu era acolo, clară, lângă cea a notarului.
— Îmi pare rău… mi-a spus încet. Dacă aș fi știut că există o asemenea poveste, poate aș fi încercat să vă caut.
Am dat din cap și am plecat fără să-l învinuiesc.
L-am rugat pe taximetrist să mă ducă direct la vecinul nostru din copilărie, nea Toni.
Când m-a văzut coborând din mașină cu valiza în mână, și-a scos șapca și a rămas nemișcat câteva secunde.
— Vasile… ai venit prea târziu…
L-am privit fără să înțeleg.
— Unde e mama?
Bătrânul și-a plecat privirea.
— La un azil din Suceava… de aproape trei ani.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Mi-a povestit că mama suferise un accident vascular și rămăsese aproape imobilizată. Relu avusese grijă de ea doar câteva luni, apoi o internase într-un centru pentru vârstnici. La scurt timp vânduse casa și dispăruse cu banii.
Iar miile de euro pe care le trimisesem în fiecare lună…
Nu ajunseseră niciodată acolo unde credeam.
Am plecat imediat spre azil.
Clădirea era veche, cu pereți cenușii și ferestre mari. În curte, câțiva bătrâni priveau în gol, iar liniștea apăsa mai tare decât orice cuvânt.
La recepție am întrebat de mama.
Asistenta s-a uitat lung la mine.
— Dumneavoastră sunteți Vasile? Fiul din Canada?
Am încuviințat.
Femeia a zâmbit trist.
— Vorbește despre dumneavoastră aproape în fiecare zi.
Am intrat în salon cu inima cât un purice.
Mama stătea lângă fereastră, într-un scaun cu rotile. Părul îi albise complet, iar mâinile îi deveniseră atât de subțiri încât aproape că nu le-am recunoscut.
— Mamă…
S-a întors încet.
Pentru o clipă m-a privit fără să spună nimic.
Apoi i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Ai venit… Știam că într-o zi ai să vii…
Am căzut în genunchi lângă ea și am izbucnit în plâns.
Toți cei zece ani petrecuți departe de casă s-au prăbușit într-o singură clipă.
Mama mi-a mărturisit că, la început, îl întreba zilnic pe Relu când voi veni. El îi spunea mereu același lucru:
— Vasile e ocupat. Muncește. Nu are timp.
Cu timpul, a încetat să mai întrebe.
Ajunsese să creadă că eu o uitasem.
A doua zi l-am căutat pe fratele meu.
L-am găsit într-o garsonieră închiriată, într-un cartier mărginaș din Iași.
Când mi-a deschis ușa, aproape că nu l-am recunoscut.
Îmbătrânise înainte de vreme. Era slab, bolnav și cu privirea pierdută.
— Știu de ce ai venit… a spus fără să mă privească.
— Unde sunt banii?
A ridicat din umeri.
— Nu mai sunt.
Mi-a povestit că îi pierduse la jocuri de noroc, alcool și datorii.
Am simțit cum îmi fierbe sângele.
Voiam să țip.
Voiam să-l întreb cum a putut să-și lase propria mamă într-un azil și să-mi fure munca de zece ani.
Dar uitându-mă la omul din fața mea, am înțeles că viața îl pedepsise deja mai aspru decât aș fi putut-o face eu.
Am plecat fără să mai spun nimic.
O săptămână mai târziu am rezolvat toate actele și am luat-o pe mama din azil.
Am închiriat un apartament modest în Suceava și m-am angajat la o fabrică de mobilă.
Nu mai aveam economiile din Canada.
Nu mai aveam casa copilăriei.
Dar în fiecare dimineață beam cafeaua împreună cu mama, iar seara îi citeam câteva pagini din cartea ei preferată.
Din când în când mă întreba de Relu.
Nu aveam inima să-i spun tot adevărul.
Îi spuneam doar:
— Poate într-o zi o să vină să te vadă.
Ea dădea din cap și zâmbea.
Poate mă credea.
Poate doar voia să creadă.
Astăzi, când mă uit în urmă, nu regret anii de muncă.
Regret doar că am crezut că banii pot înlocui prezența unui om.
Am învățat prea târziu că dragostea nu se trimite prin transfer bancar.
Ea trebuie trăită, zi de zi, lângă cei pe care îi iubești.