În curte s-a făcut o liniște apăsătoare.
Toate privirile s-au întors spre Ilie.
Bătrânul a lăsat încet furtunul jos și s-a apropiat.
— Eu sunt Ilie Popescu.
Avocatul i-a întins respectuos mapa.
— Domnule Popescu, reprezint succesiunea domnului Mircea Dumitrescu.
Ilie a închis pentru o clipă ochii.
Numele acela îi adusese în minte zeci de amintiri.
Fuseseră prieteni din copilărie.
Pescuiseră împreună.
Merseseră la aceeași școală.
Iar în ultimii unsprezece ani îl vizitase aproape în fiecare săptămână, fără să spună nimănui.
Domnul Dumitrescu a făcut un pas înainte.
— Unchiul Mircea… a murit?
— Acum trei zile, a răspuns avocatul.
Apoi a deschis mapa.
— Conform testamentului, întreaga moșie, toate terenurile și drepturile de proprietate îi revin domnului Ilie Popescu.
Doamna Dumitrescu a încremenit.
— Nu… este imposibil!
Soțul ei a smuls actele din mâna avocatului și a început să le citească.
Cu fiecare rând, fața îi devenea tot mai palidă.
— Dar… noi locuim aici de doisprezece ani!
Avocatul a răspuns calm.
— Da.
Ca chiriași.
Nu ca proprietari.
În jurul lor se auzeau doar șoapte.
Vlad nu mai îndrăznea să ridice privirea.
Avocatul a continuat.
— În testament, domnul Mircea a scris că Ilie Popescu a fost singurul om care nu l-a abandonat niciodată. Singurul care l-a vizitat săptămână de săptămână, fără să ceară nimic în schimb.
Ilie simțea că toți îl priveau altfel.
Pentru prima dată în douăzeci și doi de ani.
Domnul Dumitrescu a înghițit cu greu.
— Ce… ce se va întâmpla cu noi?
Toți așteptau răzbunarea.
Ilie a privit grădinile pe care le îngrijise o viață.
Apoi s-a uitat spre familia care îl umilise atâția ani.
A zâmbit obosit.
— Nimeni nu pleacă în seara asta.
Toți au răsuflat ușurați.
Dar Ilie a continuat.
— Veți avea la dispoziție treizeci de zile să vă găsiți altă locuință.
Casa aceasta a fost visul celui mai bun prieten al meu.
Și vreau să o păstrez vie.
În schimb, vă rog un singur lucru.
Respectați oamenii care muncesc.
Pentru că nu veți ști niciodată cine sunt cu adevărat.
Domnul Dumitrescu și-a coborât privirea.
Vlad s-a apropiat încet de bătrân.
Avea ochii în lacrimi.
— Îmi pare rău…
Ilie l-a privit câteva secunde.
— Sper că ai învățat ceva din toate astea.
Băiatul a dat încet din cap.
În următoarele luni, Ilie nu a schimbat aproape nimic la moșie.
A păstrat grădinile exact așa cum le îngrijise toată viața.
Singura diferență era că, pentru prima dată, oamenii care treceau pe poarta conacului îl salutau cu respect.
Nu-i mai spuneau „grădinarul”.
Îi spuneau:
— Bună ziua, domnule Popescu.
Și, după douăzeci și doi de ani, asta valora mai mult decât orice moștenire.