Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Costică… ce anume i-ai promis fiicei noastre fără să-mi spui mie?
Soțul meu s-a uitat când la mine, când la Marina.
— N-am promis nimic în sensul în care crezi tu.
— Atunci explică-mi în ce sens i-ai spus că poate sta aici cât vrea.
Marina și-a șters obrajii.
— Mamă, dacă tata n-a vorbit cu tine, eu n-am știut.
M-am uitat la ea.
— Nu pe tine te întreb.
Costică și-a tras un scaun și s-a așezat.
Dintr-odată nu mai părea atât de sigur.
— În seara în care m-a sunat Marina, era disperată. Plângea. Nu știa unde să meargă cu copiii.
— Știu. Eram aici.
— Înainte să ajungă la noi, mi-a spus că îi este rușine să vină acasă la vârsta ei. Că o să ne încurce. Că trebuie să-și găsească imediat ceva.
— Și?
— Și am vrut s-o liniștesc.
Marina se uita la el.
— I-am spus că asta este și casa ei. Că nu trebuie să plece în grabă doar ca să nu ne deranjeze.
— Nu asta a spus Marina.
Costică a oftat.
— I-am spus și că, într-o zi, apartamentul oricum va rămâne copilului nostru.
Am simțit cum îmi urcă din nou furia.
— Copilului nostru?
— Elena…
— Apartamentul este al nostru, Costică. Al amândurora.
— Știu.
— Atunci de ce vorbești despre el ca despre ceva ce poți promite singur?
— N-am făcut testament!
— Nu despre acte vorbesc!
Am lovit ușor cu palma în masă.
— Vorbesc despre faptul că ai decis singur ce oferim. Casa noastră. Timpul nostru. Liniștea noastră. Și, în realitate, mai ales timpul meu.
Marina a coborât capul.
— Mamă, îmi pare rău.
Mi s-a strâns inima.
— Nu vreau să-ți pară rău că ai venit aici.
— Dar te-am terminat.
— Nu tu singură.
M-am întors spre Costică.
— Asta încerc să spun de două luni.
El a rămas tăcut.
— Când ai zis „veniți la noi”, cine a pregătit camera?
Eu.
— Cine a spălat toate lucrurile aduse?
Eu.
— Cine gătește pentru șase oameni?
Eu.
— Cine își schimbă programul când trebuie ajutat cu copiii?
De cele mai multe ori, tot eu.
Costică a încercat să spună ceva.
— Stai.
Pentru prima dată nu l-am lăsat să mă întrerupă.
— Tu ai făcut un gest frumos, Costică. Numai că ai făcut gestul cu mâinile mele.
A rămas nemișcat.
Cred că atunci a înțeles.
Nu complet.
Dar suficient.
Marina s-a ridicat.
— Atunci plec.
— Nu.
Am spus-o imediat.
S-a uitat la mine surprinsă.
— Nu vreau să pleci mâine. Nu vreau să iei copiii și să accepți prima garsonieră pe care n-o poți plăti doar ca să-mi demonstrezi ceva.
— Atunci ce vrei?
— Un plan.
M-am așezat din nou și am tras carnețelul de pe masă.
— Vreau să știm ce face fiecare.
Costică aproape că a zâmbit.
— Acum faci tabel?
M-am uitat la el.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Da, Costică. Fac tabel.
Marina a râs printre lacrimi.
Și tensiunea s-a spart puțin.
În seara aceea am vorbit aproape două ore.
Pentru prima dată de când se mutaseră la noi, nu despre cât de rău îi făcuse Rareș Marinei.
Nu despre cât de greu era pentru copii.
Ci despre cum urma să funcționeze casa noastră până când ea putea pleca pe picioarele ei.
Marina urma să continue să trimită CV-uri și să accepte, măcar temporar, și un program part-time.
Treburile casei nu mai erau automat ale mele.
Iar Costică a primit partea care l-a făcut să se uite lung la mine.
— Marți și joi iei tu copiii când e nevoie.
— Eu?
— Da, tu.
— Dar eu termin la…
— Și eu termin la serviciu, Costică.
A tăcut.
— Bine.
— Și sâmbăta dimineața cumpărăturile sunt ale tale.
— Bine.
— Iar dacă spui „lasă, Elena, facem noi”, vreau să aflu cine este „noi”.
Marina și-a acoperit gura ca să nu râdă.
Până și Costică a zâmbit.
Dar lucrurile nu s-au schimbat ca prin minune.
Au fost zile în care Marina abia se ridica din pat.
Zile în care venea de la avocat și plângea.
Zile în care primea un refuz după un interviu și spunea că nu mai poate.
Numai că eu nu mai alergam imediat să rezolv totul.
Îi spuneam:
— Odihnește-te o oră. După aceea vedem ce facem.
Era o diferență.
Mică, dar importantă.
Nu o abandonam.
Dar nici nu îi luam viața din mâini.
Și Costică?
În prima sâmbătă în care a făcut singur cumpărăturile pentru toată casa, a venit cu trei sacoșe și o expresie de parcă se întorsese de pe front.
— Ai idee cât costă detergentul?
M-am uitat la el.
— Nu, Costică. În treizeci și ceva de ani de căsnicie n-am observat.
Marina a început să râdă.
A râs și el.
După vreo două săptămâni, într-o seară, Costică a venit în bucătărie în timp ce ștergeam masa.
— Elena.
— Da?
— Am fost nedrept.
M-am oprit.
Nu era omul care să spună ușor asemenea lucruri.
— Când?
— Când am zis că ești prea aspră cu Marina.
Am rămas tăcută.
— Eu vedeam doar că fata noastră suferă. Și mă gândeam că trebuie s-o protejăm.
— Și eu voiam s-o protejăm.
— Știu acum.
A tras aer în piept.
— Dar eu am confundat „o ajutăm” cu „te ocupi tu”.
Nu cred că-mi spusese vreodată ceva care să mă liniștească atât de repede.
— Exact asta ai făcut.
— Îmi pare rău.
— Și mie îmi pare rău pentru unele lucruri pe care i le-am spus.
— Ai fost obosită.
— Faptul că eram obosită explică. Nu scuză tot.
A dat din cap.
Asta a fost.
Fără discursuri.
Fără promisiuni mari.
Dar din ziua aceea n-am mai simțit că sunt singura persoană care vede problema.
După încă trei săptămâni, Marina s-a angajat la un salon din cartier.
La început doar patru ore pe zi.
Când a venit acasă după prima zi, era frântă.
Dar zâmbea.
— Mamă, mi-au dat cheia de la dulapul meu.
Poate pentru altcineva era nimic.
Pentru ea era începutul.
În următoarele săptămâni a început să contribuie și ea cu câte ceva.
Nu i-am cerut o treime din facturi.
Nu avea sens.
Dar într-o zi a venit cu două sacoșe de cumpărături.
Altă dată a plătit singură ceva pentru copii.
Apoi a început să pună bani deoparte.
Și, într-o seară, a venit la mine cu telefonul.
— Am găsit ceva.
Era o garsonieră într-un bloc vechi, la etajul patru.
Mică.
Mobila nu era nouă.
Bucătăria era cât un balcon mai generos.
— E cam urâtă, a spus Marina.
— E foarte urâtă.
S-a uitat la mine.
— Mamă!
Am început amândouă să râdem.
Apoi am mărit fotografiile.
— Dar e curată.
— Da.
— Și aproape de școală.
— Da.
— Și o pot plăti.
Asta era cel mai important.
Costică a vrut imediat să spună că nu trebuie să se grăbească.
L-am privit.
S-a oprit.
— Voiam doar să spun că… putem merge s-o vedem.
— Așa e mai bine, i-am răspuns.
Marina s-a mutat după aproape patru luni petrecute cu noi.
În dimineața plecării, apartamentul era din nou plin de genți.
Numai că de data asta atmosfera era complet diferită.
Costică căra lucrurile.
Eu împachetam mâncare.
Marina verifica de trei ori dacă nu uitase ceva.
Când a ajuns la ușă, m-a îmbrățișat.
— Mamă…
— Ce?
— Îmi pare rău că a fost atât de greu.
— Și mie.
— Ai vrut vreodată să mă dai afară?
M-am uitat la ea.
— Nu.
Apoi am zâmbit.
— Am vrut uneori să vă dau afară pe toți trei și să plec eu la hotel.
A început să râdă.
După ce au plecat, am început să strâng.
Am găsit un pantof mic sub calorifer.
O agrafă lângă canapea.
O cană cu pai pe pervaz.
Le-am pus într-o pungă.
Apoi m-am așezat pe marginea patului.
Era liniște.
Atât de liniște, încât auzeam frigiderul din bucătărie și ceasul din hol.
Am simțit o ușurare enormă.
Și imediat după ea, vinovăție.
Costică a intrat în cameră.
— Ce ai?
— Nimic.
S-a așezat lângă mine.
— Îți lipsește gălăgia?
— Nu.
A râs.
— Măcar ești sinceră.
— Dar îmi lipsesc ei.
— Și mie.
Am stat câteva secunde fără să vorbim.
— Costică?
— Da?
— Să nu mai promiți niciodată timpul meu altcuiva.
A dat din cap.
— Nici casa noastră.
— Nici casa noastră.
— Nici faptul că apartamentul va fi al cuiva când noi încă locuim în el.
S-a uitat la mine.
— Aia chiar a fost o prostie.
— A fost.
— Am vrut doar s-o liniștesc.
— Știu.
Și chiar știam.
Nu fusese răutate.
Fusese ceva mult mai obișnuit.
Costică voise să fie tatăl care spune:
„Nu-ți face griji. Tata rezolvă.”
Numai că uitase că multe dintre lucrurile pe care „tata le rezolva” ajungeau, de fapt, în brațele mamei.
Astăzi Marina locuiește tot în garsoniera aceea.
O ajutăm.
Uneori îi duc mâncare.
Costică mai ia copiii când are timp.
Eu îi iau câte un weekend, dar nu automat.
Dacă pot, spun da.
Dacă sunt obosită, spun:
— Weekendul acesta nu pot.
Prima dată când am spus asta m-am simțit vinovată.
A doua oară, mai puțin.
A treia oară am înțeles că nu se întâmplă nimic rău dacă o mamă sau o bunică spune uneori „nu”.
Marina nu mă iubește mai puțin.
Nepoții nu mă iubesc mai puțin.
Iar eu nu sunt o mamă mai rea.
Am înțeles târziu că există o diferență uriașă între a-ți ajuta copilul și a-i prelua viața.
Când Marina a căzut, trebuia s-o prindem.
Dar n-ar fi ajutat-o cu nimic dacă, pentru ca ea să se ridice, eu trebuia să rămân la pământ.