Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Zâmbetul lui Radu Vălean a rămas pe buze.
— Mai mult decât credem?
— Da.
Iulian, avocatul meu, a deschis dosarul și a scos câteva pagini.
— Propunerea doamnei Adriana este foarte simplă. Separare patrimonială clară. Fiecare parte își păstrează bunurile, participațiile în societăți, investițiile și veniturile proprii.
Beatrice a zâmbit imediat.
— Exact asta vrem și noi.
— Perfect, am spus. Atunci n-ar trebui să existe nicio problemă.
Patriciu își lăsase telefonul pe masă.
Pentru prima dată în seara aceea era atent.
Avocatul familiei a început să citească documentul lui Iulian.
La început, nimeni nu spunea nimic.
Apoi s-a oprit.
A recitit o pagină.
— Doamnă Adriana, dumneavoastră dețineți aceste participații?
— Da.
— În proporția menționată aici?
— Da.
Radu s-a încruntat.
— Despre ce participații vorbiți?
Iulian s-a uitat spre mine, iar eu am încuviințat.
— Adriana este fondatoarea și acționarul majoritar al unei companii de software din București.
Beatrice a ridicat ușor din umeri.
— Știm că are o firmă.
Felul în care a spus “o firmă” m-a făcut aproape să zâmbesc.
Iulian a continuat:
— În urmă cu câteva săptămâni, compania a primit o ofertă de achiziție care evaluează participația Adrianei la aproximativ 8,4 milioane de euro.
N-a mai mișcat nimeni.
Patriciu a fost primul care a vorbit.
— Cât?
M-am uitat la el.
— 8,4 milioane.
— De euro?
— Da, Patriciu. De euro.
Beatrice mă privea de parcă mă vedea pentru prima dată.
— Dar… tu n-ai spus niciodată…
— N-ați întrebat niciodată.
Radu s-a îndreptat în scaun.
— Oferta a fost acceptată?
— Negocierile sunt confidențiale. Dar valoarea companiei mele nu este motivul pentru care suntem aici.
Am împins contractul meu spre mijlocul mesei.
— Sunt de acord cu dumneavoastră. Când există patrimoniu important, lucrurile trebuie stabilite înainte de căsătorie.
Beatrice nu mai zâmbea.
— Evident.
— Atunci fiecare păstrează ceea ce este al lui. Exact cum ați vrut.
Avocatul lor a continuat să citească.
Patriciu s-a apropiat de mine.
— Adri, putem vorbi puțin?
— Putem vorbi aici.
— Nu cred că trebuie să facem asta în fața tuturor.
L-am privit.
Cu zece minute înainte nu avusese nicio problemă să discutăm despre viitorul meu financiar în fața părinților și avocatului lor.
— Ce s-a schimbat?
— Nimic. Doar că… situația e puțin diferită față de ce credeam.
Acolo s-a terminat totul pentru mine.
Nu când Beatrice îmi vorbise despre “o fată dintr-o familie ca a mea”.
Nu când Radu mă tratase ca pe cineva venit să pună mâna pe averea Vălenilor.
Ci când bărbatul cu care urma să mă căsătoresc mi-a spus că situația devenise “diferită” după ce aflase câți bani aveam.
— De ce este diferită?
— Adriana…
— Acum zece minute mi-ai spus să semnez.
— Da, dar nu știam…
S-a oprit.
— Ce nu știai?
N-a răspuns.
Am răspuns eu.
— Că și eu am ceva de protejat.
— Nu asta am vrut să spun.
— Atunci semnează.
Am împins documentul spre el.
Patriciu s-a uitat la tatăl lui.
Gestul acela mi-a dat ultimul răspuns de care aveam nevoie.
Radu a intervenit:
— Cred că ar trebui să analizăm documentul cu atenție.
Am râs scurt.
— Acum trebuie analizat?
— Vorbim despre o sumă considerabilă.
— Și averea dumneavoastră nu era considerabilă acum douăzeci de minute?
N-a răspuns.
M-am întors spre Beatrice.
— Mi-ați spus că este o formalitate.
— Și este. Dar trebuie să fim rezonabili.
— Eu sunt foarte rezonabilă. Fiecare păstrează ceea ce este al lui.
Patriciu m-a prins ușor de braț.
— Adri, te rog.
Mi-am retras brațul.
— Nu.
S-a făcut liniște.
— Nu ce?
M-am uitat la bărbatul cu care trebuia să mă căsătoresc peste trei zile.
Îl iubisem.
Poate că o parte din mine încă îl iubea.
Dar în seara aceea văzusem ceva ce nu mai puteam să nu văd.
— Nu mai vreau să semnez nici contractul vostru, nici pe al meu.
Beatrice a părut ușurată.
— În sfârșit.
Am continuat:
— Pentru că nu mai există nicio nuntă.
Patriciu s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a deplasat în spate.
— Ce?
— Nunta se anulează.
— Adriana, peste trei zile avem trei sute de invitați!
— Știu.
— Restaurantul e plătit!
— Știu.
— Rochia, biserica, fotografii, invitații…
— Știu, Patriciu.
— Atunci cum poți să arunci totul pentru un contract?
Am simțit că, pentru prima dată în seara aceea, eram complet liniștită.
— Nu arunc nimic pentru un contract.
M-am ridicat.
— Anulez nunta pentru că atunci când familia ta a presupus că eu sunt cea care vine cu mai puțini bani, ai stat lângă ei și mi-ai spus să semnez. Când ai aflat că eu am milioane, ai vrut imediat să discutăm.
Patriciu a deschis gura, dar nu l-am lăsat.
— Dacă documentul era corect când credeai că eu nu am nimic, trebuia să fie la fel de corect și acum.
Beatrice s-a ridicat.
— Adriana, nu exagera. Nimeni nu te-a insultat.
M-am uitat la ea.
— Mi-ați spus că o fată dintr-o familie ca a mea a primit deja foarte mult intrând în familia dumneavoastră.
A tăcut.
— Aveți dreptate într-o singură privință, doamnă Vălean. Am primit ceva foarte important în seara asta.
— Ce?
Mi-am luat geanta.
— Am aflat la timp în ce familie eram pe punctul să intru.
Am plecat împreună cu Iulian.
În mașină, am început să plâng.
Nu de triumf.
Nu mă simțeam câștigătoare.
Trei zile mai târziu ar fi trebuit să mă căsătoresc cu omul lângă care îmi imaginasem că voi îmbătrâni.
În schimb, îmi sunam părinții să le spun că nunta nu mai avea loc.
Mama a tăcut câteva secunde.
— Ești sigură?
— Da.
— Atunci venim la tine.
Atât.
N-a întrebat cât pierdem.
N-a întrebat ce spune lumea.
N-a întrebat ce se întâmplă cu restaurantul.
În seara aceea, mama și tata au venit din Ploiești.
Tata a intrat cu o sacoșă în care mama pusese mâncare, de parcă aveam din nou douăzeci de ani.
Omul despre care familia Vălean credea că ar trebui să-mi fie rușine că fusese electrician m-a luat în brațe.
— Banii se fac din nou, Adriana. Viața nu.
A doua zi, Patriciu a venit la mine.
Pentru prima dată nu mai avea aerul sigur pe care îl avusese mereu.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
A tăcut.
— Pentru că n-am intervenit.
— Și?
— Pentru că am lăsat-o pe mama să vorbească așa.
— Și?
A închis ochii.
— Pentru că m-am purtat diferit când am aflat de companie.
Asta voiam să aud.
Nu pentru a mă răzgândi.
Ci pentru că măcar acum spunea adevărul.
— Te iubesc, Adri.
— Poate. Dar în seara aceea ai aflat cât valorează firma mea și, fără să vrei, mi-ai arătat cât valoram eu pentru tine înainte să afli.
N-a mai avut ce să spună.
Nunta nu s-a mai făcut.
Au existat telefoane, explicații, bani pierduți și rude care au avut câte o părere despre tot.
Am auzit inclusiv că eram “prea orgolioasă” și că o femeie inteligentă nu renunță la o căsnicie pentru niște hârtii.
Dar nu renunțasem pentru niște hârtii.
Hârtiile doar îmi arătaseră adevărul.
Câteva luni mai târziu, tranzacția companiei s-a încheiat.
În ziua în care am semnat documentele finale, Iulian mi-a întins stiloul și a zâmbit.
— De data asta semnezi?
M-am uitat la pagină.
— Pe ăsta, da.
Și am semnat.
Nu m-am simțit importantă pentru că aveam milioane.
M-am simțit liberă pentru că înțelesesem că nu trebuie să demonstrez nimănui că merit să stau la masa lui.
Familia Vălean voise să se asigure că fata electricianului nu va pleca vreodată cu averea lor.
Până la urmă, contractul lor chiar m-a protejat.
Doar că nu de pierderea banilor.
M-a protejat de o căsnicie în care valoarea mea ar fi fost măsurată după câți bani credeau ei că am.