Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu ochii la avocat.
— Cum adică “nu numai una”?
Marco Bellini nu mi-a răspuns imediat.
— Soțul dumneavoastră mi-a cerut să vă explic totul numai după ce ajungem.
Mașina a continuat printre dealurile Toscanei. Cu fiecare kilometru, înțelegeam tot mai puțin.
După aproape o jumătate de oră, am părăsit drumul principal și am intrat pe o alee mărginită de chiparoși.
La capătul ei se afla o vilă veche din piatră, cu obloane deschise la culoare și o terasă orientată spre o vale plină de măslini.
Am coborât.
— Unde suntem?
— La Villa Serena.
— Și ce legătură are locul acesta cu Alexandru?
Avocatul m-a privit.
— Îi aparținea.
Mi s-au înmuiat genunchii.
— Nu se poate.
— A cumpărat proprietatea în urmă cu aproape douăzeci de ani.
Douăzeci de ani.
Fusesem soția lui și nu știusem nimic.
Primul sentiment n-a fost bucuria.
A fost furia.
— De ce mi-a ascuns-o?
— Cred că este mai bine să vă răspundă el.
Marco și-a deschis servieta și mi-a întins un plic gros.
Pe el era scrisul lui Alexandru.
“Pentru Elena mea.”
Am recunoscut fiecare literă.
M-am așezat pe terasa casei și am deschis plicul.
“Elena,
dacă citești asta, înseamnă că ai avut suficientă încredere în mine încât să folosești acel bilet.
Știu cât de crud trebuie să fi părut totul.
Iartă-mă pentru asta.”
Am dus mâna la gură.
Continuam să citesc.
“Am văzut ce ai făcut pentru mine în ultimii opt ani.
Am văzut nopțile în care credeai că dorm și tu încă lucrai.
Am văzut cum ai renunțat la călătorii, la prietene, la tine însăți, ca eu să nu simt niciodată că sunt o povară.
Și am văzut și altceva.
Am văzut cum copiii noștri au început să întrebe despre case înainte să mă întrebe cum mă simt.”
Lacrimile au început să-mi curgă.
“Nu vreau să-i urăști.
Sunt copiii noștri.
Dar nici nu vreau să ajungi vreodată să depinzi de ei.”
M-am oprit.
Ultima propoziție fusese subliniată.
Am continuat.
“Corinei și lui Radu le-am lăsat mult.
Nu i-am pedepsit.
Au primit proprietăți, bani și bunuri suficiente pentru a-și construi vieți foarte bune.
Dar ție nu puteam să-ți las doar o parte din ceea ce vedeau ei.
Pentru că ar fi început imediat să calculeze și partea ta.”
Am ridicat privirea spre avocat.
— Știa?
Marco dădu încet din cap.
— Domnul Popescu era foarte lucid în privința aceasta.
M-am întors la scrisoare.
“Cu mulți ani în urmă am început să investesc separat o parte din câștigurile mele. Totul a fost făcut legal și administrat profesionist.
Tu ești beneficiara.
Nu pentru că ești soția mea.
Ci pentru că, dintre toți oamenii din viața mea, tu ai fost singurul care nu m-a întrebat niciodată ce primește.”
Mâinile îmi tremurau.
Marco a așezat în fața mea un dosar.
Mi-a explicat încet.
Villa Serena era inclusă.
Mai existau două apartamente închiriate în Florența, un portofoliu de investiții și o participație într-o mică afacere locală care producea ulei de măsline.
Veniturile erau suficiente pentru ca eu să nu mai depind niciodată financiar de nimeni.
— Toate acestea sunt ale mele?
— Dumneavoastră sunteți beneficiara, da.
M-am uitat din nou la scrisoare.
Mai rămăseseră câteva rânduri.
“Probabil acum înțelegi de ce ți-am dat un bilet.
Nu ai primit un bilet, Elena.
Ai primit o ușă.
Deschide-o.
Și, pentru prima dată după opt ani, trăiește și pentru tine.”
Am lipit hârtia de piept și am plâns.
Nu pentru vilă.
Nu pentru bani.
Plângeam pentru că Alexandru văzuse.
Văzuse tot ceea ce eu crezusem că trecuse neobservat.
Telefonul a sunat în aceeași seară.
Corina.
— Mamă, unde ești?
— În Toscana.
— Știu că ești în Toscana. Unde?
M-am uitat spre măslinii din fața terasei.
— La o proprietate a tatălui vostru.
Tăcere.
— Ce proprietate?
— Una despre care nu știam nici eu.
Vocea ei se schimbă imediat.
— Și cui a lăsat-o?
Am închis ochii.
Nici măcar nu întrebase dacă sunt bine.
— Mie.
— Doar casa?
Am zâmbit amar.
— Noapte bună, Corina.
— Mamă, stai! Ce înseamnă “doar casa”?
Am închis.
Radu m-a sunat dimineața următoare.
El a fost mai direct.
— Am vorbit cu Corina. Ce ți-a lăsat tata în Italia?
— Destul.
— Cât înseamnă destul?
— Destul cât să nu mai trebuiască să cer nimănui voie pentru restul vieții mele.
— Mamă, trebuie să discutăm. Suntem o familie.
Am tăcut câteva secunde.
— Eram o familie și când tatăl vostru avea nevoie să fie ridicat din pat.
Radu nu spuse nimic.
— Eram o familie și când trebuia dus la analize. Și când nu dormeam nopțile. Atunci nu vă auzeam spunând cuvântul acesta atât de des.
— Nu e corect.
— Ce anume?
— Să ne vorbești așa.
Atunci mi-am amintit ce spusese după testament.
“La vârsta ta, ce-ai mai fi făcut cu toate proprietățile astea?”
— Radu, tatăl vostru v-a lăsat o avere. Bucurați-vă de ea. Dar ce mi-a lăsat mie nu este al vostru.
A închis supărat.
Pentru prima dată, nu am alergat după el cu un telefon și o scuză.
Am rămas în Toscana.
Nu definitiv, cel puțin nu la început.
Aveam viața mea în România, amintirile mele și mormântul lui Alexandru.
Dar am început să petrec perioade tot mai lungi la Villa Serena.
Într-o dimineață, Marco m-a condus în spatele casei.
Acolo era o clădire mai mică, proaspăt renovată.
— Mai există ceva.
A descuiat ușa.
Am rămas în prag.
Înăuntru erau mese mari de lucru, rafturi cu materiale și câteva mașini de cusut.
Pe perete era o placă simplă:
“ATELIERUL ELENEI”
Am început din nou să plâng.
Marco mi-a întins ultima pagină din scrisoarea lui Alexandru.
“Știu câte nopți ai cusut pentru că aveam nevoie de bani.
Dacă vei mai coase vreodată, vreau să fie pentru că îți face plăcere.
Nu pentru facturi.
Nu pentru mine.
Nu pentru copii.
Pentru tine.”
În lunile care au urmat, atelierul a devenit locul meu preferat.
Uneori coseam.
Alteori nu făceam absolut nimic.
Și a trebuit să învăț că și asta era permis.
Corina a venit după aproape patru luni.
Când a văzut vila, terenul și atelierul, a rămas tăcută.
— Deci chiar toate astea sunt ale tale?
— Da.
S-a așezat în fața mea.
— Tata ne-a păcălit.
— Nu.
— Atunci cum îi spui?
— V-a lăsat două apartamente, o casă, mașini și alte bunuri. Dacă asta înseamnă că v-a păcălit, înseamnă că problema nu este testamentul.
Corina și-a coborât privirea.
După câteva minute a început să plângă.
— Am fost îngrozitoare în ziua aceea.
Nu am contrazis-o.
— Când ai deschis plicul… m-am bucurat că eu primisem mai mult.
— Știu.
— Mă ierți?
Am privit-o pe fiica mea.
— Te iubesc. Dar iubirea și iertarea nu înseamnă că trebuie să uit.
A dat din cap.
Radu a avut nevoie de mai mult timp.
A venit aproape un an mai târziu.
Nu mi-a cerut bani.
Nu m-a întrebat cât valorează proprietatea.
Am stat împreună pe terasă.
La un moment dat a spus:
— În ultimul an al lui tata, eu mă purtam deja ca un moștenitor.
Am rămas tăcută.
— Ar fi trebuit să mă port ca un fiu.
De data aceasta am întins eu mâna spre el.
Nu puteam schimba ce fusese.
Dar puteam decide ce urma.
La prima aniversare a morții lui Alexandru, am rămas singură în atelier după ce copiii plecaseră.
Pe masă aveam scrisoarea lui.
Lângă ea, biletul de avion pe care îl păstrasem.
Cu un an înainte, când îl scosesem din acel plic minuscul, crezusem că soțul meu mă alungase din viața pe care o construiserăm împreună.
Acum înțelegeam.
Alexandru nu mă trimisese departe de familie.
După opt ani în care fusesem soție, infirmieră, mamă și sprijin pentru toți ceilalți, mă trimisese înapoi la singura persoană de care uitasem să mai am grijă.
De mine.