Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Pe mine? am întrebat.
Henric a dat încet din cap.
Unul dintre polițiști s-a apropiat.
— Domnule, aveți vreun motiv să credeți că cineva v-ar urmări?
— Absolut niciunul.
— Ați primit amenințări? Ați avut vreun conflict în ultima perioadă?
Am vrut să spun din nou nu.
Apoi mi-am amintit mesajul.
— De fapt… acum trei zile am primit ceva ciudat.
Am deschis telefonul, deși mesajul nu mai era acolo.
— Era de la un număr necunoscut. Scria: “Ar fi mai bine să nu te implici.”
Polițistul deveni atent.
— În ce să nu vă implicați?
— Nu știu. Am crezut că e o prostie și l-am șters.
Henric interveni:
— Bărbatul acela îl fotografia înainte ca Mihai să vină la mine.
M-am întors spre el.
— Mă fotografia?
— Da. Te-am observat la cafenea. Când te-ai ridicat, s-a ridicat și el. Când ai venit spre mine, a pornit după noi.
Unul dintre agenți a cerut descrierea.
Henric i-a spus tot: geacă neagră, șapcă gri, aproximativ 40 de ani, barbă scurtă.
Celălalt polițist a vorbit câteva secunde prin stație, apoi s-a îndepărtat.
Eu încă încercam să înțeleg.
— De ce nu mi-ați spus?
Henric mă privi.
— Pentru că la început nu știam dacă te urmărea sau dacă era cu tine.
— Și de ce ați folosit telefonul meu?
— Pentru că omul acela mă urmărea și pe mine după ce te-ai apropiat. Dacă scoteam telefonul și mă vedea sunând, putea să plece.
M-am uitat la bătrânul pe care, cu zece minute înainte, îl considerasem prea fragil ca să-și ducă singur valiza.
Observase lucruri pe care eu nici măcar nu le văzusem.
După câteva minute, unul dintre polițiști s-a întors.
— Colegii noștri au găsit persoana descrisă. Vă rugăm să rămâneți aici până clarificăm situația.
Zborul meu nu mai conta.
Am fost dus într-o zonă mai liniștită a terminalului și am răspuns la întrebări.
Când m-au întrebat din nou dacă se întâmplase ceva neobișnuit în ultima perioadă, mi-am amintit de serviciu.
Lucram pentru o companie mare de logistică.
Cu aproximativ o lună înainte observasem niște facturi care nu aveau sens. Aceleași servicii păreau facturate de două ori, iar pentru câteva transporturi lipseau confirmările pe care ar fi trebuit să le găsesc în sistem.
Nu făcusem pe detectivul.
Trimisesem informațiile departamentului de audit și îmi văzusem de treabă.
— Cine știa că dumneavoastră ați făcut sesizarea? întrebă agentul.
— Șeful meu. Oamenii de la audit. Probabil și cineva din contabilitate.
Polițistul își notă răspunsul.
Atunci mesajul pe care îl ștersesem nu mi s-a mai părut deloc întâmplător.
Mai târziu am aflat ceva și mai tulburător.
Bărbatul cu geaca neagră avea în telefon mai multe fotografii cu mine.
Nu doar din aeroport.
Una fusese făcută în fața hotelului.
Alta lângă mașina mea.
În acel moment am înțeles că Henric avusese dreptate.
Omul nu mă observase întâmplător în terminal.
Mă urmărise.
Am dat o declarație și am anunțat imediat compania.
În zilele următoare, lucrurile au început să se lege.
Neregulile pe care le raportasem nu erau simple greșeli. Verificările interne indicau că existau bani pierduți prin servicii și transporturi suspecte, iar raportul meu fusese unul dintre lucrurile care declanșaseră controlul.
Nu mi s-au spus toate detaliile investigației.
Am aflat însă suficient.
Bărbatul din aeroport fusese plătit să afle cu cine mă întâlneam și dacă vorbeam cu cineva despre verificările firmei.
Cine îl trimisese urma să fie stabilit de autorități.
Eu nu eram vreun erou.
Eram doar omul care observase niște cifre greșite și făcuse ceea ce trebuia.
Dar cineva se temuse că observasem mai mult decât observasem în realitate.
Și dacă Henric nu ar fi fost acolo, probabil că aș fi urcat în avion fără să știu că fusesem urmărit.
Câteva zile mai târziu l-am sunat.
Îmi dăduse numărul înainte să plecăm din aeroport.
— Ce faceți?
— La 84 de ani? Cam aceleași lucruri ca săptămâna trecută, răspunse el.
Am râs.
— Vreau să vă mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că ați observat omul acela.
— Oricine putea să-l observe.
— Eu nu l-am observat.
Henric râse ușor.
— Tu erai ocupat să-mi cari valiza.
Am ezitat.
Era ceva ce mă frământa de câteva zile.
— Pot să vă întreb ceva?
— Sigur.
— Cum v-ați dat seama?
La celălalt capăt se lăsă o scurtă tăcere.
— Am avut o meserie în care era bine să observ cine intră într-o încăpere și cine încearcă să iasă din ea.
— Ce meserie?
— Am fost polițist aproape treizeci de ani.
Am rămas cu telefonul la ureche fără să spun nimic.
Apoi am început să râd.
— Stați puțin. Eu m-am apropiat de dumneavoastră pentru că am crezut că aveți nevoie de ajutor.
— Și aveam.
— Era doar o valiză.
— Pentru tine. Pentru mine era o valiză destul de grea.
Am râs amândoi.
Apoi am devenit serios.
— Când v-am văzut uitându-vă mereu în spate, am crezut că vă era frică.
— Îmi era.
Răspunsul m-a surprins.
— Serios?
— Sigur că da. Sunt bătrân, Mihai, nu inconștient.
A făcut o pauză.
— Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să nu lași frica să te împiedice să faci ceea ce trebuie.
Am păstrat legătura.
Investigația de la serviciu a continuat luni întregi. Câteva persoane au plecat din companie, iar o parte dintre informații au ajuns la autorități.
Pentru mine însă, povestea aceea a rămas legată mai ales de Henric.
Câteva luni mai târziu am ajuns din nou la Cluj și l-am invitat la o cafea.
Când ne-am despărțit, am mers cu el până la mașină.
Henric a deschis portbagajul.
Înăuntru era aceeași valiză mică.
Am luat-o înainte să apuce el.
M-a privit amuzat.
— Tot tu mă ajuți?
— Data trecută am crezut că eu vă ajut.
— Și m-ai ajutat.
Am pus valiza în portbagaj.
— Dumneavoastră m-ați salvat de o problemă pe care nici măcar nu o vedeam.
Henric închise portbagajul.
— Atunci suntem chit.
Mi-a întins mâna și am strâns-o.
Mult timp după aceea m-am gândit la prima noastră întâlnire.
Într-un aeroport plin de oameni, mă oprisem lângă un bătrân necunoscut pentru că mi se păruse că are nevoie de ajutor.
I-am cărat valiza fără să aștept nimic în schimb.
Nu știam că, în timp ce eu mă uitam înainte ca să-i fac loc prin mulțime, el era singurul om care se uita în spatele meu.